Ţara Bistrei

Ţara Bistrei este un ţinut de cca 1000 km² ce cuprinde părţi din actualele judeţe Bihor (partea de nord şi de vest) şi Sălaj (partea de sud şi sud-vest).

Regiunea este protejată de Munţii Plopişului, numiţi şi Muntele Şes datorită altitudinii sale joase. A fost un ţinut alcătuit în cea mai mare parte din străvechi sate româneşti, care s-a aflat pe rând în stăpânirea domnilor de pământ unguri sau a nobililor români. Pentru o vreme s-a aflat în stăpânirea urmaşilor lui Dragoş de Bedeu, descălecătorul Moldovei. Printre ţinuturile care se aflau în stăpânirea sau sub controlul familiei Drăgoşeştilor s-au aflat ţinuturile Maramureşului, Bereg, Ugocea, Ardud, Ciceu, Unguraş şi Pistran. Numele "Pistran" este identificat cu denumirea de "Ţara Bistrei". Denumirea este confirmată de un document din anul 1494, când traducătorii epocii au tradus numele "Almazigy" (satul Voivozi, azi în judeţul Bihor), înlocuindu-l cu "Pistran". Satul Voivozi se află chiar la izvoarele Bistrei, în inima ţinutului care şi-a luat numele de la această apă.

Autoritatea lui Drag, voievodul Maramureşului, asupra acestei "ţări" este confirmată de un document emis la Constantinopol în vara anului 1391. Voievodul, aflat în Bizanţ, obţine de la patriarhul Antonie drepturi episcopale pentru mănăstirea de la familie a Drăgoşeştilor, de la Peri. Acelaşi document confirmă drepturi episcopale stareţului de la Peri şi asupra Ţării Bistrei (în limba greacă în documentul original "Almazigy, tradus în latină Pistran).

Nu există documente precise asupra istoricului Ţării Bistrei înainte de secolul al XIII-lea. Satele româneşti de aici au fost incluse simbolic în ceea ce se numeau "pădurile regale" maghiare.

Regiunea este dăruită unei familii de nobili unguri care au adus servicii coroanei maghiare în timpul marii invazii tătare din anul 1241. Primul amintit din această familie maghiară este Ekch (în limba maghiară Écs). Fiul acestuia, Pavel (în limba maghiară Pál) a început construcţia cetăţii de la Peştiş, azi în judeţul Bihor, care va fi centrul administrativ al Ţării Bistrei pentru o perioadă de timp, câtă vreme aceasta s-a păstrat în posesia acestei familii nobiliare. Cetatea Şoimilor, cum se numeşte până azi fortificaţia, a început să fie ridicată în anul 1242 de către comitele Pavel şi a fost terminată de urmaşii acestuia în anul 1276. Cetatea îşi trage numele de la stânca de 500 metri înălţime pe care a fost construită, asemănătoare cu un loc unde numai şoimii în zbor pot să ajungă, datorită inaccesibilităţii locului. Un alt nume al cetăţii mai este "Piatra Şoimului", din aceleaşi motive ca cele enumerate anterior. Datorită numelui cetăţii, Ţara Bistrei va fi desemnată ca şi "domeniul cetăţii Piatra Şoimului".

Acest centru de putere nobiliar va încerca în timp să aducă sub stăpânire din ce în ce mai multe teritorii vecine. Astfel, în domeniul cetăţii Piatra Şoimului vor fi incluse treptat, uneori cu forţa, satele româneşti ce aparţineau unor alte domenii nobiliare, cum ar fi cele ce ţineau de domeniul nobiliar cu centrul în cetatea Adrian (azi comuna Sălard, judeţul Bihor) sau de cel cu centrul la Tileagd (azi comuna omonimă, judeţul Bihor). Cetatea Şoimilor a ajuns să stăpânească un mare număr de sate româneşti, acestea reprezentând implicit o parte din ceea ce se numeşte Ţara Bistrei, suprapusă de organizarea nobiliară maghiară. În anul 1406 de Cetatea Şoimilor (şi implicit de Ţara Bistrei) ţineau 47 sate româneşti (possessiones walahales), identificate în documentele de cancelarie fiecare cu numele său. Aceste sate, împreună cu altele cca 40 aşezări tot româneşti, dar împărţite altor domenii nobiliare, constituiau nucleul Ţării Bistrei. Unele dintre aceste sate s-au întemeiat în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, altele existau deja de o sută sau de două sute de ani. O parte dintre ele îşi continuă existenţa chiar şi în zilele noastre, unele păstrând aceleaşi nume, altele au dispărut între timp şi încă nu au fost identificate în teren.

Densitatea mare a satelor româneşti din Ţara Bistrei aduce în discuţie ipoteza ca după luptele duse cu ungurii la cetatea Biharia, populaţia românească de la câmpie să se fi retras în zona mai înaltă şi mai împădurită. Cronica lui Anonymus spune că după atacurile ungurilor de la începutul secolului al X-lea, o parte a populaţiei din ducatul lui Menumorut s-ar fi retras în "pădurea Ygfon", care ar corespunde Munţilor Bihorului ori Ţării Bistrei, situată pe partea nordică a acestora.

Bibliografie

• Magazin istoric - nr. 8 (221), august 1985, Anul XIX.