Alexandru Pelimon

Alexandru Pelimon (deseori îşi semna articolele cu Palemon) (n. 1822 - d. 27 iulie 1881, Novaci, judeţul Gorj) a fost un scriitor, poet, traducător, a promovat prin poeziile sale ideile progresiste ale Revoluţiei de la 1848; în lucrările sale a zugrăvit cu realism timpurile sale şi a descris frumuseţile peisajului românesc . A scris şi publicat unul dintre primele romane româneşti, în 1853, Hoţii şi Hagiul.

Biografie

Al patrulea copil al unei familii din Novaci, Pelimon s-a stabilit de tânăr în Bucureşti. A ocupat mai multe funcţii administrative modeste, precum secretar al Comisiei documentelor mănăstireşti, procuror la Consistoriul eparhiei Buzău (coleg cu Nicolae Filimon, sub conducerea lui Cezar Boliac), subşef la secţia istorică a Arhivelor Statului din Bucureşti. Deşi nu a avut prea multă şcoală, Pelimon a reuşit să suplinească lipsa instrucţiei prin autoeducare, fiind o persoană autodidactă. A avut şi o activitate gazetărească, a colaborat la „Vestitorul românesc” (1845), „Pruncul român” (1848), „Românul” (1858), „Reforma” (1859).

Activitate literară

Deşi critici literari precum George Călinescu nu au acordat prea multă atenţie operei sale poetice, Călinescu, bunăoară, numindu-l evocator în versuri de timpuri eroice, Alexandru Pelimon a scris şi poezie. Debutează ca poet în anul 1848, prin volumul Poezii fugitive. În anii ce au urmat a publicat o serie de scrieri, unele de poezie lirică şi epică, impresii de călătorie, nuvele, romane, melodrame, vodeviluri. Aşa cum a exprimat chiar el, Pelimon considera literatura un mod bun de a face educaţie patriotică, de aici şi textele sale în care a militat pentru idealurile paşoptiste şi postpaşoptiste. În general versurile sale au avut ca sursă de inspiraţie istoria României, iar ca gen a abordat poemul epic, cu precădere în ciclul eroic: Traian în Dacia (1860), Vestita bătălie de la Călugăreni (1848), Tudor Vladimirescu. Mişcarea de la 1821 (1862). Un alt ciclu de lucrări, Oştenii români (1877-1878), în care poate fi observată influenţa lui Vasile Alecsandri, are aceeaşi sursă de inspiraţie, istoria ţării.

Printre lucrările scrise de Pelimon se află şi câteva romane: Hoţii şi Hagiul (1853), Jidovul cămătar. Moldova şi Bucovina (1863), Un funcţionar sinucis. Fratele şi sora (1873), lucrări de tip foiletonistic în care este supralicitat senzaţionalismul şi sentimentalismul. Din literatura dramatică a lui Pelimon pot fi menţionate piesele de teatru: Fiul mazâlului (1851), Actriţa din Moldova (1852), Curtea lui Vasile Vodă (1852), Păcală şi tândală. Şi-a găsit tingirea copac (1854).

Din aceleaşi aspiraţii patriotice, în câteva scrieri a abordat şi genul romanului istoric, lucrări în care a combinat ficţiunea cu unele informaţii istorice. De multe ori aspectele istorice s-au dovedit a fi false, strecurate intenţionat sau nu de către Alexandru Pelimon. Din această categorie de lucrări pot fi amintite: Bucur, istoria fundării Bucureştilor (1858), scriere în care autorul îşi exprimă ideile unioniste, Matei Vodă la mănăstirea Sadova (1870), Catostrofa întâmplată boiărilor în muntele Găvanul - 1821 (1864), în care îşi manifestă simpatia faţă de Tudor Vladimirescu şi faţă de mişcarea paşoptistă.

Împătimit al călătoriilor lungi prin ţară, în special al drumeţiilor, Pelimon a bătut Ţara Românească în lung şi-n lat. Scopul acestor călătorii prin Oltenia şi Muntenia era unul de documentare, pentru a putea evoca în scris spiritul românesc şi trecut glorios apus. Mărturie a acestor gânduri şi intenţii au rămas scrierile Flori de Moldo-România (1864), Impresiuni de călătorie în România (1858), Memoriu. Descrierea s. monastiri (1861).

În bogata sa activitate literară, Pelimon s-a aplecat şi asupra traducerilor. Chiar dacă traducerile sale nu sunt tocmai reuşite şi frecvent nu respectă spiritul operei originale, merită menţionaţi câţiva autori pe care s-a străduit să-i prezinte publicului român: Schiller, Lamartine, Mickiewicz, Bernardin de Saint-Pierre, Alexandre Dumas.