Ana Racoviţă-Davila

Ana Racoviţă-Davila
Născută		1834
Decedată		13 ianuarie 1874, Bucureşti
Căsătorită cu		Carol Davila
Părinţi		Anca şi Alexandru Racoviţă

Ana Racoviţă-Davila (n. 1834 – d. 13 ianuarie 1874, Bucureşti). Filantrop.

Biografie

Fiica lui Alexandru Racoviţă şi a Ancăi (născută Golescu), nepoată a lui Dinicu Golescu, s-a căsătorit cu medicul Carol Davila la 30 aprilie 1861. În 1862, cei doi soţi întemeiază un mic orfelinat pentru fete în casa ei din Dealul Cotrocenilor.

Ioan Slavici scria, în broşura Istoria Azilului Elena Doamna, despre activitatea ei de ajutorare a copiilor sărmani, astfel: „Nimeni nu-i dăduse această însărcinare, şi-o luase singură, şi nu din simţământ de datorie, nu spre a-şi câştiga pâinea de toate zilele, ci din neastâmpărul de a face binele, îşi sacrificase ea tihna orelor sale de repauz; iubirea către sărmanele copile a făcut-o să se ostenească, şi singură iubirea acestor copile era răsplata ostenelei sale!”.

Ana Racoviţă-Davila primeşte de la Doamna ţării, Elena Cuza, 1.000 de galbeni pentru ridicarea unei clădiri care să adăpostească orfelinatul. Noul stabiliment este construit pe un teren primit de la un unchi al ei, tot pe Dealul Cotrocenilor. Timp de 12 ani conduce azilul, ocupându-se de întreţinerea acestuia şi de îngrijirea şi educaţia celor 330 de orfane instalate aici: „de aici încolo copiii sunt îngrijiţi de d-na Ana Davila, în calitate de directore a institutului. Acestă directore fără salariu este pentru copii mama, în adevăratul înţeles al cuventului” (G.M. Ionescu). Din 1865 sunt primiţi aici şi copii ai unor părinţi săraci sau infirmi, ai unor funcţionari, preoţi şi învăţători cu situaţie materială grea. Fetele beneficiau de o şcoală normală, „pentru cele ce aveau aplicare la înveţătură”, şi un atelier de croitorie şi ţesătorie, pentru orfanele care „n-aveau aplicare pentru carte” (Idem).

Pe 13 ianuarie 1874, în timp ce asista la o conferinţă a soţului său, Ana Racoviţă-Davila are un acces de friguri, farmacistul Laboratorului de chimie al Spitalului Colţea i-a administrat, în loc de chinină, un gram de stricnină, fapt ce a dus la moartea sa fulgerătoare.

Chipul ei a fost redat pe pânză de Theodor Aman, iar, în 1890, în curtea azilului a fost ridicat un monument în cinstea ei, operă a arhitecţilor Karl şi Carol Storck.

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2012