Asediul cetăţii Alba Iulia (1849)

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Asediul cetăţii Alba Iulia din 1849 a fost un conflict militar între armata austriacă şi armata revoluţionară maghiară în timpul revoluţiei paşoptiste din Transilvania.

Situaţia înainte de asediu

După izbucnirea revoluţiei paşoptiste în Transilvania în primăvara anului 1848, împăratul austriac a avut o atitudine şovăitoare, dată de situaţia militară precară în care se găsea pe tot cuprinsul Imperiului Austriac, în care izbucniseră revoluţii în mai multe locuri: Italia, Ungaria, Transilvania, Viena şi altele.

La început împăratul a încuviinţat mişcarea revoluţionară maghiară din Ungaria şi Transilvania, iar trupele imperiale au sprijinit-o cu armament şi prin inactivitate până în toamna anului 1848. Începând aproximativ cu luna septembrie, atitudinea împăratului a devenit din ce în ce mai fermă faţă de revoluţionari, iar din luna octombrie 1848 armata imperială, sprijinită de miliţiile româneşti transilvănene, numite şi Landsturm, au pornit ofensiva împotriva revoluţionarilor maghiari din Transilvania. Au fost dezarmate toate oraşele din Transilvania care fiind locuite preponderent de maghiari, au înarmat gărzi naţionale maghiare. Până în luna decembrie 1848, toată Transilvania se găsea sub controlul trupelor austriece. În această lună începe ofensiva armatei maghiare în Transilvania, din direcţia Ciucea-Huedin, iar până în primăvara anului 1849, tot Ardealul se găsea în stăpânirea acesteia, cu excepţia cetăţii Alba Iulia, cetăţii Deva şi a centrului Munţilor Apuseni.

În luna martie, comandantul armatei maghiare din Transilvania, generalul polonez Joseph Bem, decide instituirea asediului cetăţii Alba Iulia, pentru a-şi asigura completa libertate de mişcare.

Combatanţii

Garnizoana cetăţii Alba Iulia era formată din 1.500 până la 2.500 soldaţi din armata austriacă. Cifra diferă în funcţie de sursa de informare, dar ea nu a depăşit maximul de 2.500 combatanţi. Aceştia făceau parte din mai multe regimente şi erau majoritatea de origine română, recrutaţi din Transilvania. Unităţile militare cărora le aparţineau apărătorii cetăţii erau Regimentele I şi II grăniceri valahi, Regimentul „Carl Ferdinand”, Regimentul contele Leiningen, Regimentul baron Bianchi, Regimentul de grăniceri bănăţeni, nou formatul Batalion de vânători transilvăneni (toate de infanterie) şi Regimentul Ferdinand Max, cavalerie uşoară. Lor li s-a adăugat un număr de combatanţi din garda naţională a oraşului Orăştie şi un număr de civili români care au cerut să fie înrolaţi în armată. Temporar, în timpul asediului se va adăuga pentru scurt timp batalionul de Landsturm condus de prefectul Axente Sever. Cetatea era apărată de 70 până la 100 piese de artilerie (tunuri de cetate, tunuri de câmp şi mortiere) şi câteva baterii de rachete, absolut insuficiente ca număr. Garnizoana era de asemenea inferioară numeric faţă de nevoile reale de apărare.

Militarii austrieci erau echipaţi cu uniformele specifice fiecărui regiment. Oamenii din miliţii erau îmbrăcaţi în hainele proprii. Aprovizionarea cu hrană şi muniţie era corespunzătoare şi exista un sistem sanitar organizat. Ca armament de infanterie soldaţii din infanterie erau înarmaţi cu puşti militare cu baionetă, iar cei din cavalerie cu armamentul corespunzător specialităţii lor. Tunurile erau deservite de artilerişti profesionişti.

Comandantul cetăţii a fost colonelul August, numit în locul fostului comandant care se îmbolnăvise aproape imediat după începerea asediului.

Corpul de asediu maghiar era format din cca 8.000 combatanţi, dar cifra a oscilat mult pe durata asediului. Era format atât din militari profesionişti din armata maghiară, cât şi din miliţii maghiare recrutate din diverse părţi ale Ungariei sau Transilvaniei. Avea în dotare artilerie de asediu, de câmp, mortiere şi baterii de rachete incendiare.

Comandanţii corpului maghiar de asediu au fost succesiv generalul Bem, baronul colonel Kemeny Farkas şi colonelul Stein.

Asediul

Cetatea Alba Iulia şi-a închis porţile în vederea apărării la 25 martie 1849, când a fost somată pentru prima oară să se predea. Trupe din garnizoană au adus imediat în cetate toate alimentele pe care le-au putut rechiziţiona din împrejurimi, în vederea depozitării lor pentru asediul care va urma. Fortificaţiile exterioare au fost abandonate pentru că micimea garnizoanei nu permitea apărarea lor. Au fost îmbunătăţite măsurile de apărare ale fortificaţiilor interioare, pe bastioane au fost amplasate tunuri în număr mai mare şi s-au pus străji permanente la piesele de artilerie. Porţile principale au fost astupate cu bălegar în lipsa pământului, iar porţile mai mici au fost întărite cu uşi din lemn solid.

Asediul a durat timp de mai multe luni, fiind ridicat la 26 iulie 1849, în urma intrării în Transilvania a trupelor austro-ruse dinspre Muntenia şi Moldova.

Întregul asediu s-a caracterizat prin hărţuieli reciproce şi bombardamente de artilerie, fără ca asediatorii să dea vreodată asaltul general asupra cetăţii.

Pierderile garnizoanei austriece pe durata asediului au fost de 354 soldaţi morţi de scorbut, tifos şi holeră, 18 morţi în luptă şi 40 răniţi.

Bibliografie

  • Josan, Nicolae, Popa, Liliana - Cetatea Alba Iulia în timpul revoluţiei din anii 1848-1849 - documente vieneze, Editura Altip, Alba Iulia, 2001