Bătălia de la Fântânele (1849)

Bătălia de la Fântânele (1849)
Miliţiile româneşti	Comandant: Tribun Nicolae Corcheş, centurion Indrei Roşu Forţe: 400-500 Pierderi: 4 morţi, 12 răniţi	5 iulie-6 iulie 1849 Fântânele, judeţul Cluj	Comandant: Pál Vasvári Forţe: 3.000 infanterie, 25 cavalerie, 5 tunuri Pierderi: 850	Miliţiile maghiare
Rezultat: Victorie tactică a forţelor române

Bătălia de la Fântânele (5 iulie-6 iulie 1849) a fost una dintre bătăliile date în Munţii Apuseni în timpul revoluţiei din Transilvania din anul 1848-1849. Scopul ei a fost străpungerea de către maghiari a apărării româneşti a centrului Munţilor Apuseni, cucerirea punctului de comandă românesc de la Câmpeni şi scoaterea din luptă a forţelor române.

Situaţia înainte de bătălie

După ce generalul maghiar de origine poloneză Joseph Bem a cucerit Transilvania prin forţa armelor în iarna anului 1848-1849, singurele părţi din Ardeal stăpânite de monarhia austriacă au rămas cetatea Alba Iulia, Munţii Apuseni, cetatea Deva şi cetatea Timişoara. Cetăţile menţionate se aflau în mâna garnizoanelor austriece, iar Munţii Apuseni erau controlaţi de miliţiile româneşti conduse de prefectul Avram Iancu.

În primăvara anului 1849, forţele maghiare au pornit acţiuni de lichidare a rezistenţelor din centrul Transilvaniei, începând în luna aprilie asediul cetăţii Alba Iulia. Foarte curând a devenit evident pentru ei că atât timp cât Munţii Apuseni sunt controlaţi de români, asediul cetăţii Alba Iulia este periclitat şi un mare număr de trupe maghiare (cca 10-15.000 combatanţi) era blocat pentru a ţine în şah forţele române. Maiorul ungur Czetz János, care a luptat în Transilvania în 1848-1849 şi a devenit după revoluţie întemeietorul armatei moderne a Argentinei, spunea că:

„Ei (românii - nota E.R.) au îngreunat în mod considerabil asediul cetatei Albei Iulia şi ne-au silit să menţinem un cordon de trupe de la Ciucea prin Huedin, Gilău, Cluj, Turda, Aiud, Alba Iulia, Orăştie până la Deva şi pe la Brad, Vaşcău, până la Oradea Mare, ceea ce ocupă un mare număr de trupe, a căror lipsă în luptele contra ruşilor, a fost atât de resimţită.”

({{{2}}})

Ca urmare, pentru degajarea forţelor militare necesare la asediul Albei Iulii, guvernul maghiar a dispus ca rezistenţa românilor din Munţii Apuseni să fie lichidată prin orice mijloace, ori prin tratative de pace, ori prin forţă militară. Deputatul maghiar de origine română, Ioan Dragoş, a fost trimis în munţi pentru a negocia un armistiţiu, urmat ulterior de o depunere a armelor de către români. Armistiţiul a fost încălcat de maiorul Hatvani care a ocupat prin surprindere oraşul Abrud, rezultând prima bătălie de la Abrud. Înfrânt în această luptă de românii conduşi de Avram Iancu, el va reveni şi va reocupa Abrudul. Pentru eliberarea oraşului românii vor da a doua bătălie de la Abrud. După această nouă înfrângere, maiorul Hatvani s-a retras definitiv în Ungaria, locul lui fiind luat de baronul Kemény Farkas. El a invadat din nou Munţii Apuseni, dar a fost înfrânt în a treia bătălie de la Abrud şi nevoit să se retragă.

Ameninţaţi de invazia trupelor ţariste în Transilvania, guvernul maghiar dorea lichidarea rapidă a rezistenţei românilor din Munţii Apuseni, pentru a disponibiliza trupele maghiare blocate acolo şi a le dirija spre asediul cetăţii Alba Iulia, care se încăpăţâna să reziste. Comandanţii maghiari din epocă au apreciat că aproximativ 50% din trupele ungare din Transilvania au fost implicate în blocada militară a Munţilor Apuseni, din cauza rezistenţei românilor. Ei consideră că dacă aceste trupe ar fi putut fi deblocate la timp, rezultatul luptelor împotriva trupelor ţariste de intervenţie ar fi fost poate altul, mai favorabil maghiarilor. Indirect, ei consideră că înfrângerea trupelor revoluţionare de către trupele ţariste se datorează rezistenţei românilor în munţi.

Raportul oficial rus care descrie campania din Transilvania apreciază contribuţia românilor la înfrângerea revoluţiei maghiare astfel:

„Trebuie să recunoaştem că, deţinând toată partea muntoasă a teritoriului cuprins între Mureş şi Cluj, ei (românii - nota E.R.) ne-au prestat cel mai mare serviciu. Datorită lor ungurii au fost înfrânţi, retrăgându-se în două direcţii, prin valea Mureşului şi din Cluj pe drumul Oradiei, au fost rupţi în două şi lipsiţi de putinţa de a comunica între ei. Ce e mai mult, detaşamentele ruseşti vor avea posibilitatea de a se mişca în ambele direcţii, deoarece flancurile lor erau acoperite. E uşor de înţeles ce influenţă importantă ar fi avut asupra mersului campaniei, dacă ungurii erau stăpâni în acest teritoriu.”

({{{2}}})

După cele trei înfrângeri succesive ale forţelor maghiare la Abrud, generalul Bem a solicitat continuarea atacurilor asupra centrului Munţilor Apuseni, de această dată atacurile nemaifiind pornite dinspre comitatul Zarandului, din sud, ci dinspre nord, din regiunea Huedinului.

Comandant al expediţiei maghiare a fost numit Vasvári Pál, care va porni la 2 iulie să străpungă cordonul de apărare al românilor.

Combatanţii

În bătălia de la Fântânele forţele româneşti s-au ridicat la cca 400-500 combatanţi, dintre care 120 vânători şi 317 lăncieri, restul fiind femei din satul Fântânele, din familiile lăncierilor. Dintre cei 120 puşcaşi, 68 erau trimişi din trupele lui Avram Iancu, ca ajutor, sub conducerea tribunului Nicolae Corcheş. Restul puşcaşilor erau localnici.

Ca armament puşcaşii erau înarmaţi cu puşti de vânătoare şi cu puşti militare. Lăncierii erau înarmaţi cu lănci, dar şi cu alte arme albe, în principal unelte agricole (topoare, securi, coase îndreptate, îmblăcie etc.). Femeile au luptat cu bolovani, pe care i-au aruncat din poziţii bine alese asupra inamicului, dar şi cu arme albe, în luptă corp la corp.

Comandanţi ai forţelor române au fost tribunii Nicolae Corcheş şi Iacob Olteanu, trimişi de Avram Iancu cu o mică trupă de puşcaşi. Comandant al forţelor locale române a fost centrurionul (căpitanul) Indrei Roşu. Femeile din sat au fost conduse în luptă de Pelaghia Roşu, mama centurionului Indrei Roşu.

Forţele maghiare participante la bătălia de la Fântânele au fost în număr de 2.500-3.000 oameni, din miliţiile maghiare constituite în timpul revoluţiei din Ungaria. Ele proveneau majoritar din comitatele Bihor, Szabolcs, Satu Mare şi Cluj, dar şi din regiunile din Transilvania locuite de secui. Disciplina în rândul acestor miliţii lăsa destul de mult de dorit, iar echiparea lor era la nivel mediu. Forţa de atac a fost sprijinită de cinci tunuri şi un detaşament de cca 300 genişti, destinaţi să înlăture eventualele obstacole construite de români în drumul ei.

Comandanţi ai forţei maghiare de atac au fost Vasvári Pál şi maiorul Buzgo.

Vasvári Pál, de profesie istoric şi filozof, era fiul unui preot rutean greco-catolic pe pe Nir, judeţul Satu Mare. El a fost deznaţionalizat şi maghiarizat prin şcoală şi a îmbrăţişat cu mare entuziasm şi cu desăvârşire idealurile politice ale generaţiei paşoptiste maghiare. Pentru entuziasmul şi elocvenţa cu care a vorbit publicului maghiar la începutul revoluţiei din Ungaria, a fost supranumit "micul Kossuth".

Vasvári a sosit în zona Huedin în luna mai 1849, după ce începuse încă din luna aprilie a aceluişi an să îşi trimită miliţiile aici. Honvezii lui erau recrutaţi mai ales din comitatul Bihor, Satu Mare şi Szabolcs şi fuseseră înrolaţi iniţial pentru patru luni, pentru ca apoi să fie reţinuţi în miliţii pe termen nedeterminat. Cei mai mulţi dintre voluntarii recrutaţi de Vasvári Pál erau ţărani unguri din pustă. Ei şi-au făcut instrucţia militară în timpul iernii 1848-1849, dar disciplina lor lăsa mult de dorit. Ajunse la Huedin, miliţiile lui Vasvári au înlocuit aici formaţiunile militare maghiare provenite din Bihor şi au început operaţiunile împotriva românilor din munţi. În luna mai ele au participat sub conducerea lui Vasvári Pál la atacurile de pedepsire asupra localităţilor româneşti Lăpusteşti, Jurcuţa de Sus şi Jurcuţa de Jos.

După aceste incursiuni, trupele lui Vasvári au intrat în tabără la Mănăstireni şi Ciula şi nu au mai luat parte la operaţiunile împotriva românilor până la data de 2 iulie 1849 când au pornit să atace localitatea Fântânele cu scopul de pătrunde până la Câmpeni.

Desfăşurarea bătăliei

Expediţia maghiară a pornit la data de 2 iulie 1849 sub comanda lui Vasvári Pál şi a maiorului Buzgo, înaintând spre munţi din mai multe direcţii, de la Huedin, Mârgău, Ciuleni şi Vâlcău. Planul era ca trupele maghiare să se concentreze într-un punct de lângă Someşul Cald şi împreună să înainteze spre satul românesc Mărişel, cu destinaţia finală Câmpeni. Până la data de 5 iulie, înaintarea trupelor maghiare nu a fost stânjenită de moţi, ei nearătându-se inamicului.

Prima confruntare dintre trupele maghiare şi forţele române va avea loc la data de 5 iulie, lângă satul Mărişel. Avram Iancu spune în Raportul său că lupta a fost câştigată de români, în timp ce partea maghiară îşi asumă ea victoria. Faptul că trupele maghiare au continuat înaintarea în această zi ar trebui să indice un rezultat favorabil pentru partea maghiară. Ele se vor opri şi vor cantona peste noapte dincolo de Mărişel, după ce au urcat pe un platou de lângă Măguri.

În seara zilei de 5 iulie le soseşte românilor un ajutor de la Avram Iancu, sub forma a 68 puşcaşi, aleşi dintre cei mai buni, sub conducerea tribunilor Nicolae Corcheş şi Iacob Olteanu. În noaptea de 5/6 iulie românii trec la amenajarea terenului pentru apărare, între localitatea Mărişel şi Fântânele. Ei au construit baricade din trunchiuri de copaci şi au plasat pe anumite înălţimi bolovani pe care femeile urmau să le arunce asupra inamicului. De asemenea, au stabilit amplasarea la teren puşcaşilor şi a lăncierilor, care au fost împărţiţi în trei grupuri. Aceste grupuri au fost amplasate pe traseul pe care oastea maghiară avea să fie obligată să treacă a doua zi. Primele două grupuri de luptători români erau formate din câţiva puşcaşi şi un număr mai mare lăncieri, sprijiniţi de femei, iar ultimul grup avea mai mulţi puşcaşi decât primele, fiind ultima linie de apărare.

În ziua de 6 iulie 1849, trupa maghiară a ridicat tabăra şi a pornit înaintarea în jurul orei 11 dimineaţa. Foarte repede întâlneşte în drum râul Someşul Rece, care s-a dovedit a fi de netrecut, astfel încât a fost nevoită să se întoarcă prin Mărişel şi să o ia pe alt drum, ocolitor. Maiorul Buzgo preia comanda avangărzii maghiare şi după ce reuşeşte să treacă cu bine prin Mărişel, se loveşte de obstacolele ridicate peste noapte de români pe un drum care coboară abrupt. Sunt aduşi geniştii care încep să lucreze la îndepărtarea obstacolelor de pe drum. În acest timp, coloana maghiară este oprită pe loc, până la degajarea drumului. După ce drumul a fost deschis, avangarda este lăsată de moţi să treacă nevătămată.

Când a urmat să treacă prin defileul curăţat de geniştii maghiari şi centrul coloanei, condusă de Vasvári Pál, aceasta a fost atacată de români. Femeile şi fetele aruncau bolovani asupra inamicului, provocându-i pierderi. Datorită spaţiului îngust în care se aflau, trupele maghiare nu au avut altă soluţie decât să înainteze rapid până la o poiană care i se deschidea mai în faţă. Aici au fost întâmpinate de focul puşcaşilor români, ascunşi la baza copacilor. Atacă şi lăncierii români, iar trupele maghiare, suferind pierderi încontinuu, avansează. Românii organizaseră trei astfel de poieni, fiecare apărată de câte un grup de luptători. În ultima poiană este oprită cu totul înaintarea trupelor maghiare.

După ce focul puşcaşilor români a rărit timp de aproape o oră rândurile atacatorilor maghiari, s-a dat semnalul pentru atacul general. Lăncierii români, la care s-au alăturat femeile, au atacat cu lănci şi topoare infanteria inamică, pe care au pus-o pe fugă după ce i-au provocat pierderi serioase. Aici au căzut, pe lângă un număr de soldaţi, trei dintre comandanţii unguri: Bulyovski, Erdely şi Batori, precum şi însuşi Vasvári Pál. Se vehiculează trei nume ale unor luptători români care l-ar fi ucis pe Vasvári Pál: Simion Todea, despre care se spune că l-ar fi împuşcat în luptă, Iuon Sălăjan şi Găvrilă Toader. Cine l-a doborât în realitate pe comandantul maghiar, nu s-a putut stabili cu exactitate până acum. Cert e că el a murit în bătălia de la Fântânele şi că doar după câteva zile i s-a recuperat trupul, coborât din munte de către câţiva cetăţeni maghiari din Huedin.

Trupele maghiare s-au retras în debandadă, unii soldaţi înecându-se în încercarea de a trece Someşul înot.

Avram Iancu descrie bătălia de la Fântânele în Raportul său astfel:

„ Peste noapte Corcheş şi subcomandantele lor Olteanu se pregăteau pentru luptă. Ei au ales dintre bărbaţii adunaţi, buni de arme, pe cei mai valoroşi, i-au numărat şi erau 120 vânători şi 317 lăncieri. Această trupă mică o împărţi el în 3 cete şi ocupă cu ei, încă în acea noapte, la Fântânele, 3 puncte importante pe la cari trebuia să treacă rebelii, dacă ar fi voit să înainteze. Poziţiunea pentru ai noştri era foarte favorabilă. Comandante suprem era Vasvári. El avea cu totul 3000 de oameni, dintre cari 300 prevăzuţi cu securi, pentru ca să delăture din drum baricadele de lemn făcute de ai noştri; el avea şi 5 tunuri sub comanda sa. Îndată ce observară pe ai noştri, şi deschiseră, după datina lor, foc violent din tunuri şi puşti. Corcheş însă ştiind că ai noştri niciodată n-aveau muniţiune de ajuns, a comandat oamenilor săi ca să se lase la pământ, să nu puşte nicidecum, ci să aştepte pe vrăjmaşul până la o distanţă de 80 de paşi. În starea aceasta, supt o ploie de gloanţe, din tunuri şi puşti, aşteptară ei pe vrăjmaş şi la o distanţă anumită îi primiră cu puşcături bine ţintite, dar încă tot întinşi la pământ, pentru ca gloanţele de tun să nu-i ajungă. Din acea poziţiune bună, ei trăgeau atât de sigur, încât mai niciunul nu-şi greşea omul asupra căriua ţintise. Într-o distanţă mică de acolo stăteau femeile, înverşunate asupra rebelilor pentru atrocităţile lor, şi încurajau pe bărbaţii lor la luptă. Vasvári era silit să împlinească liniile de mai înainte ale luptătorilor săi neîncetat cu alţi oameni, din cauză că picau foarte mulţi. După un foc de tiraleri de o oară, tribunul trimise 2 despărţăminte mici de vânători în ambele laturi ale vrăjmaşului şi, totodată, comandă pe lănceri, la 3 puncte, ca să se arunce cu asalt asupra vrăjmaşului. În 5 minute disordinea în trupa vrăjmaşă a fost generală şi ea a mai crescut prin aceea că, acuma, se aruncară şi mărişelenele cât cu pietri, cât cu frigări, îmblăcii şi cu alte obiecte asupra vrăjmaşului care se retrăgea în disordinea cea mai mare; aşa îşi ajutau ele pe bărbaţii lor. Măcelul a fost înfricoşat. Vasvári a căzut; partea cea mai mare a ofiţerilor săi şi, cu aceia, ca la 850 de soldaţi, în care număr se coprind şi acei ucişi în lovirea din zioa cealaltă. Cu acestă ocaziune s-au înecat mai mulţi în Someş. Buzgo însă a reuşit ca să scape de timpuriu cu 4 tunuri şi să readune resturile trupei lui Vasvári. În timpul goanei veni comandantul Gyarmati cu 300 vânători în ajutoriul fugarilor; ei însă n-au mai cutezat să se întoarcă asupra noastră. Ai noştri luară 1 tun cu toată muniţiunea şi cu cai, apoi, tobe, arme şi altele. Perderea noastră a fost 4 morţi şi 12 răniţi.”

({{{2}}})

Urmările bătăliei

Ca urmare a marilor pierderi suferite de trupele maghiare şi aruncarea lor în debandadă, centrul de comandă a lui Avram Iancu, de la Câmpeni, a fost păstrat intact de către români.

Nici o altă tentativă serioasă de străpungere a apărării Munţilor Apuseni nu a mai fost făcută de trupele maghiare. Unul dintre cei mai importanţi susţinători ai revoluţiei maghiare, Vasvári Pál, a fost ucis în luptă, iar siguranţa satelor româneşti din zonă a fost asigurată pentru un timp mai lung.

La sfârşitul lunii iulie 1849 trupele maghiare din întreaga Transilvanie se aflau în retragere din faţa trupelor ruseşti care intraseră în ţară pentru înăbuşirea revoluţiei ungare, iar în luna august armata maghiară va capitula în faţa forţelor ţariste.

Bibliografie

• Dragomir, Silviu - Avram Iancu, ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
• Dudaş, Florian - Avram Iancu în tradiţia românilor, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura de Vest, Timişoara, 1998, ISBN 973-36-0307-4
• Rusu Abrudeanu, Ion - Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1928

Legături externe

• http://taramotilor.ro