Bătălia de la Finta (17/27 mai 1653)

Bătălia de la Finta (17/27 mai 1653), care marchează momentul final al confruntării dintre domnul Ţării Româneşti, Matei Basarab (1632 – 1654), şi cel al Moldovei, Vasile Lupu (1634 – 1653).

Relaţiile tensionate dintre cei doi, cauzate, între altele, de dorinţa lui Vasile Lupu de a-şi instala fiul pe tronul Ţării Româneşti, au dus la campania din 1653, când Matei Basarab şi principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi II (1648 – 1660), au încercat îndepărtarea lui Vasile Lupu de pe tronul Moldovei.

Un sprijin important vine din interior, unde logofătul Gheorghe Ştefan conducea un complot boieresc împotriva domnului. La 25 martie/4 aprilie 1653, oşti ardeleneşti şi muntene pătrund în Moldova şi-l înlocuiesc pe Vasile Lupu cu Gheorghe Ştefan (1653 – 1658). Fostul domn caută sprijin la ginerele său, Timuş Hmelniţki, fiul hatmanului cazacilor zaporojeni, cu ajutorul căruia revine şi învinge la Popricani oastea lui Gheorghe Ştefan şi Ioan Kemény (21 aprilie/1 mai), recăpătându-şi tronul. Domnul Moldovei nu se opreşte aici, şi cu aprobarea marelui vizir continuă campania în Ţara Românească, unde se retrăsese Gheorghe Ştefan, cu această ocazie dorind să-l înlocuiască pe Matei Basarab cu unul dintre fiii săi.

Bătălia are loc la Finta (jud. Dâmboviţa), la jumătatea drumului dintre Bucureşti şi Târgovişte, la 17/27 mai 1653. Vasile Lupu dispunea de c. 24 000 de oameni, între care 12 000 de cazaci, 8 000 de moldoveni, iar restul, mercenari germani, în timp ce Matei Basarab se baza pe c. 30 000 de oameni, majoritatea lefegii. Ambele armate dispuneau de pedestrime cu arme de foc şi de artilerie. Matei Basarab şi-a rânduit trupele în dispozitivul clasic al vremii, cu pedestrimea în centru şi călărimea pe flancuri. Acţiunea sa a fost uşurată de refuzul lui Timuş Hmelniţki de a ataca odată cu forţele moldovene, dorind ca acestea să atace primele. Într-o primă fază, atacul impetuos al călăreţilor şi mercenarilor din oastea Moldovei obligă aripa dreaptă a dispozitivului muntean să bată în retragere. Matei Basarab restabileşte însă ordinea înlocuindu-i pe roşii (călăreţi uşor înarmaţi) cu seimeni cu arme de foc.

În faza a doua a luptei s-a produs atacul pedestrimii căzăceşti asupra centrului muntean. Spre seară, când soarta bătăliei nu fusese încă decisă, o ploaie puternică udă praful de puşcă al cazacilor, făcându-le inutilizabile armele de foc. În sfârşit, soarta bătăliei este decisă de atacul forţelor muntene, conduse personal de Matei Basarab, chiar dacă era rănit la picior, ceea stârneşte admiraţia lui Miron Costin (prezent în armata lui Vasile Lupu), care l-a socotit pe acesta „harnic la războaie”, şi chiar unul dintre „marii oşteni ai lumii”.

Un anumit rol în victoria muntenilor este posibil să-l fi avut şi trecerea a şase polcuri de moldoveni la inamic, desigur, luând partea lui Gheorghe Ştefan. Principala vină a aparţinut însă lui Timuş „om tânăr şi fără nice o socoteală” (Miron Costin), care a refuzat să-şi coordoneze acţiunile pe câmpul de luptă cu cele ale socrului său. Coaliţia moldo-cazacă a lăsat pe câmpul de luptă c. 4 000 de morţi, 5 – 7 000 de prizonieri, 16 tunuri şi alte bunuri.

Principala urmare a biruinţei de la Finta o constituie reluarea domniei de către Gheorghe Ştefan şi înlăturarea definitivă a lui Vasile Lupu, cu sprijinul lui Matei Basarab şi al lui Gheorghe Rákóczi II, în cadrul unei noi campanii în Moldova.

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011