Bătălia de la Posada
de la Enciclopedia României
| Bătălia de la Posada (1330)
| ||||
| Regatul Ungariei |
Comandant: |
9 - 12 noiembrie 1330 Undeva în zona muntoasă dintre Ţara Românească şi Ungaria/Transilvania |
Comandant: |
Ţara Românească |
 |
 |
 | ||
|
Bătălia de la Posada în cronica lui Johann de Thurocz | ||||
|
Rezultat: Victorie a forţelor române | ||||
Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei şi Ţara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Ţării Româneşti de sub tutela coroanei maghiare.
Cuprins
Izvoare istorice
Bătălia a fost menţionată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Johannes de Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 - 1480) precum şi alte lucrări ungare, poloneze şi germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.
De asemenea, bătălia mai este pomenită şi în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde şi alte detalii despre conflict.
În toate aceste izvoare nu este menţionat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna iniţial un loc greu accesibil şi apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul şi Sigismund de Luxemburg. Astfel, două dintre acestea (datate 1408 şi 1438) vorbesc despre „munţii zişi ai Posadei”, deşi într-o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile munţilor, zise în vorbirea obişnuită [locală] posada, prin nişte strâmtori şi poteci înguste, strânse între tufişuri mari”. Denumirea de „Bătălia de la Posada” a fost introdusă şi încetăţenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 şi cea din 1330 s-ar fi desfăşurat în aceleaşi locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.
Desfăşurarea evenimentelor
În 1324 Basarab I se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român a cucerit Turnul Severin, ceea ce a dus la răcirea relaţiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab a refuzat să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său.
Carol Robert de Anjou şi-a început campania de pedepsire a lui Basarab în luna septembrie a anului 1330, pornind din Timişoara în fruntea unei armate însemnate. Iniţial a ocupat Banatul de Severin şi cetatea Severinului, după care a început să străbată Oltenia, pustiită în prealabil de către Basarab, spre Curtea de Argeş. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare s-a instalat foametea încă de la intrarea în Ţara Românească. Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustrată şi într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i-a adus o propunere de pace.
Basarab I îi oferea regelui 7.000 de mărci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului şi îi trimitea unui fiu la curtea ungară ca garanţie, "numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele".
Carol Robert a refuzat oferta şi a răspuns cu aroganţă că Basarab este păstorul tuturor oilor sale şi că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară a ajuns la Curtea de Argeş, pustiită în prealabil, şi o incendiază.
Relatările ungureşti povestesc despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi beligerante, cu condiţia ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt. A. D. Xenopol se îndoieşte de veridicitatea acestui pasaj, socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai uşor înfrângerea armatei regale.
Inamicul a fost atras într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, unde a suferit o înfrângere umilitoare. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intruşilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.
După lupta de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut. S-a reîntors către patrie tot prin Timişoara.
Printre victime, alături de numeroşi nobili, s-au numărat şi Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum şi preotul personal al regelui. O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuţi regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul unguresc”.
Un document maghiar din 1351 menţionează că în ajutorul românilor au venit şi cete de tătari („păgânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menită a spori numărul şi puterea armatei lui Basarab şi astfel să poată fi explicată mai uşor înfrângerea ungurilor. Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit şi sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menţionează faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.
Consecinţe
În urma victoriei, Basarab I a obţinut nu numai o pradă însemnată, dar a reuşit să consfinţească independenţa Ţării Româneşti, astfel luând naştere un nou stat feudal independent pe harta Europei.
Relaţiile cu Regatul Ungariei s-au îmbunătăţit abia după moartea lui Carol Robert (1342) şi suirea pe tron a fiului său Ludovic I, în special după 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui maghiar.
Localizarea în teren a bătăliei
Localizarea bătăliei nu a fost stabilită până astăzi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri precum: Valea Oltului, în Ţara Loviştei la Titeşti, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucăr-Bran sau Valea Prahovei. O pondere mare în alegerea locaţiei a constituit-o drumul întoarcerii, socotit prin deducţie logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecătorile Carpaţilor către Sibiu sau Braşov). Nici în ipoteza existenţei armistiţiului nu se poate concluziona cu siguranţă că într-adevăr românii i-au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.
Izvoarele istorice oferă puţine informaţii geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de la Viena menţionează doar „o cale oarecare” (quondam via), între „locuri strâmte” (passus strictissimos), stâncoase şi neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bătăliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar nişte modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică românească. În neconcordanţă cu această relatare, documentele emise de curtea maghiară, precum şi cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.
În zona Mehadiei
Primul care a enunţat această ipoteză, fără a-i aduce însă argumente, a fost P. Dragalina, în 1899. Acesta considera că lupta s-a dat „în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orşova şi Meedia [Mehadia]”.
Constantin Rezachevici menţionează că „drumul sării”, pe care a intrat armata ungară, era legătura obişnuită dintre Ungaria şi Ţara Românească, şi prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptăţit să aleagă la întoarcere o cale pe care o ştia cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă câteva şi câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou:
Pe 7 aprilie 1331 un document ungar menţionează că bătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor” (trans alpem Olachorum), regele însuşi amintind la 2 şi 22 noiembrie 1332 că lupta avusese loc „la ieşirea noastră de acolo” (aşadar chiar la hotarul dintre Ungaria şi Ţara Românească).
Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel şi fratelui său comitele Laurenţiu — ambii participanţi la bătălie — în care menţiona că lupta s-a purtat „când am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Românească de către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire şi a sfintei coroane”. Singurul teritoriu de graniţă al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stăpânirea lui Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese jurământ de vasalitate la 1324. Plecând de la această concluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca fiind Vlaşcu Mic (1.739 m), iar zona bătăliei undeva între Orşova şi nordul Mehadiei.
În zona Ţara Loviştei - Valea Oltului
Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoţeanu, în 1934, urmat de către Ion Conea, un an mai târziu. Ambii s-au bazat pe trei premise:
- armata ungară se retrăgea pe ascuns, ca fugari
- prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar
- acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Ţara Loviştei şi mai apoi pe Valea Oltului.
Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia mereu amânată de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menţionat chiar în Cronica pictată). Constantin Rezachevici se îndoieşte însă de acest lucru, deoarece oastea maghiară avea obiceiul să poarte provizii în campaniile sale şi consideră motivul drept pretext pentru a ascunde adevărarele cauze ale înfrângerii.
Constantin Rezachevici menţionează în plus relaţiile extrem de încordate între Carol Robert şi sibieni. În 1324 avusese loc un conflict sângeros între cele două părţi, din cauza nesupunerii sibienilor. Până la moartea regelui maghiar relaţiile dintre cele două părţi au rămas la fel de reci. Mai mult decât atât, cea mai veche cronică săsească (Chronica antiqua) menţionează faptul că în timpul bătăliei din 1330 sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu Basarab I. Aceste condiţii socio-politice fac aproape imposibilă ipoteza retragerii către Sibiu.
Într-o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer şi fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului:
În perspectivă, distanţa dintre Argeş şi Timişoara (de unde a plecat armata şi unde s-a întors regele) este aproximativ aceeaşi, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.
În pasul Rucăr-Bran
Adeptul acestei locaţii a fost Nicolae Iorga. El considera că bătălia a fost purtată „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.
Pe Valea Prahovei
Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivată în principal de trei argumente, în opinia cercetătorului Florian-Nicu Smărăndescu.
În primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit să se petreacă astfel încât lui Basarab să-i fie cât mai uşor să îi scoată din ţara sa, o dată cu încetarea ostilităţilor.
În al doilea rând, menţionează relatarea călătorului Maciej Stryjkowski (1547 - 1582), venit de la Constantinopol spre a merge în Polonia natală. Acesta a ales ruta Silistra - Călăraşi - Valea Prahovei - Ţara Bârsei - Pasul Oituz - Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale: „Când Carolus, regele Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin şiretenie, de munteni şi moldoveni, aşa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de oraşul Gherghiţa, la două zile de drum de Sibiu, oraş în Transilvania, dincolo de munţi”. Cercetătorul consideră că este vorba despre schitul numit în popor „Trei Lespezi”, aflat în Posada Prahovei şi refăcut de către Cantacuzini în 1661. De asemenea, locaţia corespunde şi distanţei de două zile călare faţă de Sibiu.
Nu în ultimul rând, într-o diplomă din 13 decembrie 1335, către Nicolae Radoslav, regele menţionează cum, „cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani şi luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste... aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre casă”. Această direcţie a deplasării regelui după scăpare a fost interpretată de către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rută de ieşire din Muntenia.
În final, Florian-Nicu Smărăndescu lansează şi o ipoteză a interpretării figurilor de stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatată prinderea oştenilor „ca peştii în vârşă”, într-un defileu „ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alţii „cum se clatină trestiile în vânt”. Asemenea descriere — consideră cercetătorul — ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri creşte trestia.
Bibliografie
- Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militară, Bucureşti, 1975.
- Dr. Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în Banatul de Severin..., în „Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 51 - 54.
- Florin-Nicu Smărăndescu, ... sau pe Valea Prahovei?, în „Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 55 - 56.