Bătălia de la Turtucaia

Bătălia de la Turtucaia [Tutrakan, Bulgaria] (10 – 24 august 1916), în cadrul Primului Război Mondial, care a antrenat forţele române la sud de Dunăre, respectiv, cele ale Puterilor Centrale, la care se adaugă cele bulgare.

Planul strategic al comandamentului român vizează crearea la Turtucaia (pe malul bulgăresc al Dunării) a unui cap de pod, cu scopul asigurării apărării Sudului României. De asemenea, poziţia fortificată de la Turtucaia ar fi servit drept bază de lansare a unor potenţiale atacuri împotriva Bulgariei.

Liniile de legătură ale comandamentului român cu malul românesc erau aproape inexistente, singura cale de comunicaţie fiind Silistra, unde se afla o garnizoană românească. Capul de pod de la Turtucaia era sprijinit şi de un sistem de fortificaţii destul de complex ca organizare, dar nefinalizat. În acelaşi timp, piesele de artilerie amplasate erau reduse ca număr şi depăşite din punct de vedere tehnologic. Calitatea trupelor staţionate în perimetrul de la Turtucaia nu era dintre cele mai bune, acestea fiind alcătuite din trupe de rezervişti şi de miliţie. Totalul forţelor se ridica la c. 20 000 de oameni, care trebuiau să acopere o linie de apărare de c. 30 km, sub comanda garnizoanei generalului C. Teodorescu. De cealaltă parte, trupele bulgare beneficiau de o superioritate evidentă, atât în ceea ce priveşte calitatea şi efectivul, cât şi în domeniul armamentului (în special artilerie şi capacităţi aeriene), având sprijin german.

Primele atacuri bulgare (de hărţuire) se derulează în noaptea de 9/10 august 1916, înainte de declaraţia de război a Bulgariei adresată României. Atacul principal este lansat cu sprijinul trupelor germane, desfăşurându-se în mod concentric, în noaptea următoare. Superioritatea artileriei inamice se impune, trupele române abandonând prima linie de rezistenţă.

Următoarele două zile sunt utilizate de trupele germano-bulgare pentru consolidarea poziţiilor ocupate, inclusiv repoziţionarea pieselor de artilerie. În acelaşi timp, la cererea comandantului român al garnizoanei din Turtucaia. Ostilităţile reîncep în dimineaţa zilei de 23 august 1916, cu un masiv bombardament de artilerie, urmat de atacuri puternice ale trupelor inamice pe toată linia de apărare a capului de pod de la Turtucaia. În mod defectuos, întăririle sosite sunt introduse rând pe rând în luptă, fără a se putea valorifica potenţiala contribuţie a acestora la creşterea capacităţii de rezistenţă a trupelor române asediate. În aceste condiţii, contraatacurile române sunt anulate aproape imediat de trupele inamice. Situaţia dezastruoasă este accentuată şi de slăbiciunea şi dezorientarea comandamentului român de la Turtucaia. În acest context, la nivelul Armatei 3 se adoptă decizia de angajare a forţelor române din perimetrul învecinat Turtucaiei. Se optează pentru o manevră exterioară, prin folosirea forţelor din Silistra şi Bazargic. Cu toate acestea, ordinul nu a fost dus la îndeplinire din cauze multiple, precum deficienţele de comandă sau nivelul scăzut de operaţionalitate al forţelor respective. Trupele din Silistra nu reuşesc să ajungă la Turtucaia, fiind oprite de forţe bulgare, inferioare numeric, la o distanţă de numai 15 km de locul ostilităţilor. Forţele din Bazargic, în loc să atace pe direcţia stabilită, pornesc în direcţia opusă, optând pentru o mişcare de retragere. În aceste condiţii, ziua de 24 august 1916 consemnează sfârşitul rezistenţei române la Turtucaia.

De-a lungul întregii zile, au loc atacuri şi contraatacuri cu rezultate devastatoare pentru trupele române. Dezagregarea rezistenţei se accentuează, în special după plecarea intempestivă a generalului Teodorescu, comandantul garnizoanei, care trece prin liniile de retragere pentru a se îmbarca la bordul unei vedete româneşti. Lipsa podului şi a mijloacelor de traversare accentuează dramatismul situaţiei. În absenţa comandantului, restul ofiţerilor rămaşi în garnizoana de la Turtucaia iau decizia de capitulare.

Dezastrul de la Turtucaia a fost considerat o catastrofă naţională, practic, aproape întregul efectiv angajat în luptele din acest perimetru fiind capturate, alături de un imens material de război. Pierderile Armatei Române în această bătălie s-au ridicat la 6.000 soldaţi şi 160 ofiţeri morţi sau răniţi, 28.000 soldaţi şi 480 ofiţeri luaţi prizonieri, 100 tunuri şi 62 mitraliere capturate de inamic, pe lângă multe alte materiale de război pierdute în mâna inamicului.

În acelaşi timp, dezastrul suferit de trupele române va permite extinderea ofensivei germano-bulgare în Estul Dobrogei, aceasta fiind principala cauză a şirului de înfrângeri pe care România le va înregistra pe frontul sudic. De asemenea, continuarea ofensivei germano-bulgare influenţează negativ campania română din Ardeal, după o perioadă în care înregistrase progrese semnificative. Mutarea unor contingente importante din cadrul forţelor ce operau în aceste zone va contribui, în egală măsură, la anularea rezultatelor pozitive obţinute.

Bibliografie orientativă

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011
• Apud, Kiriţescu, Constantin - Istoria războiului pentru întregirea României, volumul I, Bucureşti, 1989