Bătălia din Ţara Românească (primăvara - vara 1420)

Bătălia din Ţara Românească (primăvara-vara 1420). Expediţie iniţiată de sultanul Mehmed I (1413 – 1421) în Ţara Românească.

Mihail I, voievodul Ţării Româneşti (1418 – 1420), sistează plata haraciului, pe care Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) se obligase să-l plătească încă din anul 1415, şi încearcă să creeze un sistem de alianţe, în virtutea unui iminent atac otoman.

După bătăliile din zona Severinului (1419), încheiate cu un rezultat indecis, sultanul decide organizarea unei campanii de mari proporţii pentru supunerea Ţărilor Române.

Regele maghiar, Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437), retrage o parte din trupele staţionate la Dunăre, pe care le trimite în Boemia pentru a reprima mişcările husite, dar promite un ajutor substanţial în cazul unui atac. Probabilitatea acestui ajutor era foarte puţin credibilă, datorită problemelor cu care se confrunta în Boemia, ostilităţilor cu Veneţia şi Uniunea polono-lituaniană, „în 1420 Sigismund de Luxemburg era mai doritor ca oricând să evite o confruntare de proporţii cu puterea otomană” (Tahsin Gemil).

După rezolvarea problemelor apărute în partea asiatică a Imperiului Otoman, Mehmed I decretează „războiul sfânt” împotriva necredincioşilor care s-au „răzvrătit din nou”, au „încheiat înţelegere cu craiul unguresc” (Cronici turceşti, I) şi, mai ales, datorită sprijinului acordat de către domnul muntean şeicului reformator Bedreddin. Conform relatărilor cronicarului bizantin G. Sphrantzes (Pseudo-Sphrantzes), otomanii au atacat în două rânduri Ţara Românească şi Moldova, prima dată în 1419, acţiune finalizată „cu pagubă” şi „fără nici o ispravă”, când demonstraţia militară întreprinsă de regele Ungariei, la Dunăre, n-a reuşit decât să amâne inevitabilul, un atac masiv care să asigure controlul asupra teritoriilor de la nordul Dunării. Sultanul, cu o mare armată – trupele din Rumelia şi Anatolia – (între 60.000 şi 80.000 oşteni), trece în Ţara Românească la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, în timp ce flota are misiunea de a cuceri cetăţile dunărene şi pe cele pontice, foarte importante pentru comerţul de anvergură. Supune cetăţile Isaccea şi Enisala, apoi Giurgiu şi Turnu, jefuieşte ţara şi duce o mulţime de oameni în robie. Mihail încearcă să scape, refugiindu-se în zona muntoasă, unde aşteaptă ajutorul lui Sigismund, şi unde îşi pierde viaţa.

Însemnarea diaconului Ioannes Eugenikos din Thessalonic relatează că, după „căderea Vlahiei Mari sub turci” are loc „uciderea copiilor lui Mircea voievod a lui Mihail …şi a altor copii ai săi”, probabil Mihail şi Radu. Regele Poloniei subliniază şi el că, „otomanii mânaţi de furie au invadat şi năpădit cu totul pământurile Ţării Româneşti cu întreaga putere a armatelor lor; trecând prin foc şi sabie, după multe şi de nepovestit omoruri şi jafuri le-au supus în întregime şi, fiindu-le smulse jurăminte de credinţă prin îngrozitoare siluiri, au primit tributuri şi dări îngrozitoare” (Władysław II Jagiełło).

Dispariţia lui Mihail a deschis seria luptelor pentru succesiunea la tronul Ţării Româneşti. Otomanii îl instalează pe Radu al II-lea Praznaglava (1420 – 1422, 1426 – 1427), cuceresc Severinul şi atacă, în acelaşi timp, Transilvania, Moldova şi Dobrogea. Campania a avut ca principală consecinţă, pentru Ţara Românească, pierderea celei mai mari părţi a Dobrogei, a Severinului, a cetăţilor dunărene şi, implicit, scăderea rolului economic în zonă. „Energia atacurilor otomane de la sfârşitul deceniului al doilea al secolului XV s-a consumat la hotarul dunărean al Ţării Româneşti, şi Ungaria şi-a putut astfel pregăti apărarea şi apoi trecerea la ofensivă în al doilea sfert al secolului” (Constantin Rezachevici).

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011