Câlnic (Caraş-Severin)

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Satul
Câlnic

Oraşul Reşiţa
Judeţul Caraş-Severin (CS)

Stema judetului Caras-Severin.png
Atestare 1597
Populaţie 1.635 locuitori
Altitudine medie 400 metri n. m.

Împărţirea administrativ-teritorială a României

Câlnic este un sat în judeţul Caraş-Severin. Din punct de vedere administrativ, aparţine de municipiul Reşiţa şi are o populaţue de 1.635 locuitori (2002).

Localizare

Este practic un sat-cartier al municipiului Reşiţa, la 5 km NV de acesta, pe valea râului Bârzava. se învecinează la est cu Ţerova (6 km), la vest cu Moniom (3 km), la sud cu Lupac (15 km), la nord cu Ezeriş (10 km). Are haltă la calea ferată Reşiţa-Timişoara şi Reşiţa-Caransebeş.

Istorie

Prima menţiune documentară a satului datează din anul 1597. Cu toate acestea cercetările arheologice arată că satul este mult mai vechi. La conscripţia din 1717 este menţionat cu 28 de case şi aparţinea de districtul Vârşeţului, cercul Caraşovei. În 1745 avea deja 169 de case şi o biserică de lemn.

Parohul Gheorghe Păleanu a scris o scurtă istorie a bisericii şi a parohiei, în care susţine că „până la reforma agrară din 1781, comuna a fost răsfirată între dealuri, pe văi, fiind locuitorii adăpostiţi în colibe de nuiele, mai multe la un loc în cătune, de frica turcilor care ardeau şi pustiau orice le venea în cale”.

Conform însemnărilor preotului Petru Ieremia, după amintirile octogenarului Luca Petrică consemnate în 1921, exista legenda care susţinea că „după invazia turcească din 1788, locuitorii s-a aşezat pe vatra actuală a comunei”. Primele familii care s-au statornicit pe actuala vatră au fost Corbu, Todor şi Truţan. Tot în 1788, prin comună a trecut şi Împăratul Iosif al II-lea care a petrecut o noapte în Câlnic în casa preoţilor Popovici (astăzi cu nr.161).

Odată cu construcţia uzinelor din Reşiţa în 1771 şi dezvoltarea lor rapidă, mulţi dintre câlniceni au început să lucreze la uzine. În 1854, Câlnicul, împreună cu toată valea Bârzavei, intrau în proprietatea companiei STEG care deţinea şi uzinele reşiţene. După ce Banatul a intrat sub administraţia maghiară, au fost puse în aplicare măsuri drastice de maghiarizare şi de limitare a vieţii culturale şi spirituale ale românilor din Câlnic. Multe nume sunt maghiarizate la şcoală: Ion devine János, Petru-Péter, Mihai-Mihály, Ilie-Illés, etc.

În primul război mondial au murit pe front 87 de bărbaţi, o pierdere extrem de grea dacă ţinem cont de faptul că satul avea circa 350 de case şi circa un sfert din familii au pierdut câte un membru. În perioada interbelică satul îşi revine treptat. La 12 iunie 1934 este inaugurată calea ferată Reşiţa-Caransebeş, cu haltă la Câlnic. În al doilea război mondial, numărul celor căzuţi a fost mai mic, probabil din cauza faptului că mulţi dintre câlniceni erau folosiţi la uzinele Reşiţa care produceau atunci armamant.

După instaurarea regimului comunist, mulţi dintre locuitori au fost nevoiţi să se orienteze către munca la oraş, descurajaţi de a-şi mai cultiva pământurile de cotele introduse în agricultură. Mai mult de jumătate ajung să lucreze la Reşiţa iar gospodăria tradiţională începe să decadă. Pe de altă parte, apropierea de oraş şi slujbele de aici constituie un avantaj: ei reuşesc să câştige un salariu şi să-şi completeze veniturile cu ceea ce puteau să muncească pe propriile pământuri. Mai mult, Câlnicul a scăpat de colectivizare iar proprietatea particulară s-a putut păstra relativ intactă.

Prin reorganizarea administrativ-teritorială din 1968, Câlnicul a fost alipit Reşiţei şi primăria a fost desfiinţată. Măsura nu a fost bine primită de câlniceni, întrucât de atunci înainte, bugetul lor avea să fie acordat (de multe ori la discreţie) de administraţia municipală.

Demografie

La recensământul din 2002, Câlnicul avea 1.635 locuitori, din care 1.380 români, 199 ţigani, 27 maghiari, 15 germani şi alţii.

Bibliografie

  • Ioniţă, Vasile C, Monografia localităţii Câlnic (judeţul Caraş-Severin), Editura Timpul, Reşiţa, 1997, ISBN 973-9249-17-5
  • Varga E., Statistică recensăminte după limba maternă, respectiv naţionalitate, jud. Caraş-Severin 1880 - 1992, [1]