Cetatea Timişoara

Castelul şi cetatea Timişoarei aşa cum apar într-o litografie din perioada turcească

Timişoara a fost protejată de fortificaţii începând de demult, aceste fortificaţii fiind modificate de apărătorii oraşului în funcţie de necesităţi şi de evoluţia tehnicilor de construcţie, dar şi a celor de asediu.

Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Istoria Timişoarei.

Primele fortificaţii

Prima fortificaţie cunoscută a Timişoarei datează din secolul al XIII-lea, când se aminteşte de o cetate de formă dreptunghiulară, cu fortificaţia constând dintr-un val de pământ cu palisadă care era apărată din trei părţi de braţe de apă, iar pe a patra latură de un canal.

În secolul al XV-lea turcii au asediat cetatea Timişoara în anii 1462 şi 1467, dar nu au reuşit să o cucerească. În anul 1514 cetatea Timişoarei a fost asediată fără succes de ţăranii răsculaţi conduşi de Gheorghe Doja.

Cetatea turcească

Cetatea este din nou pusă sub asediu de către turci în anul 1551, dar rezistă acestui atac, turcii fiind nevoiţi să se retragă. Ei revin în vara anului 1552 şi aşează asediul cetăţii Timişoara. Cei 160.000 soldaţi otomani conduşi de Ahmed-Paşa încercuiesc cetatea în numai două zile, iar după un asediul de 25 zile îi forţează pe apărătorii creştini să predea fortificaţiile. La 30 iulie 1552, garnizoana creştină a cetăţii se predă turcilor în schimbul promisiunii acestora de a o lăsa să plece nevătămată. Turcii nu şi-au respectat promisiunea, iar la ieşirea garnizoanei din cetate, au masacrat-o. Din acest moment şi până la eliberarea zonei de către austrieci în secolul al XVIII-lea, cetatea Timişoarei va găzdui garnizoane otomane.

Răscoala antiotomană din anul 1594 din Banat a cucerit o seamă de cetăţi din regiune, luându-le de la turci, dar nu a reuşit să recupereze şi cetatea Timişoarei.

Forţele creştine au încercat să recucerească cetatea Timişoarei de la turci şi în anul 1596, când o oaste condusă de Sigismund Báthory, întărită de trupe trimise de voievodul Mihai Viteazul şi de creştini din Banat, a asediat-o timp de 40 zile, fără succes.

În anul 1597 are loc un nou asediu al creştinilor asupra cetăţii, tot fără succes, iar în anul 1600 soldaţi din armata lui Mihai Viteazul devastează mahalalele cetăţii. O încercare de cucerire a cetăţii din anul 1603, condusă de generalul Giorgio Basta şi Radu Şerban eşuează, oştile lor neajungând nici măcar sub zidurile fortificaţiei.

La începutul secolului al XVII-lea austriecii au făcut planuri de cucerire a cetăţii în mai multe rânduri, dar acestea nu s-au concretizat. În anul 1703, ca urmare a împingerii spre Balcani a trupelor otomane de către austrieci, fortificaţiile Timişoarei sunt refăcute din porunca sultanului Ahmet al II-lea.

Refacerea cetăţii de către austrieci

În anul 1716 prinţul Eugeniu de Savoia cucereşte cetatea Timişoara după un asediu de 48 zile, stăpânirea otomană luând definitiv sfârşit.

După cucerirea Timişoarei de către austrieci de la turci, la începutul secolului al XVIII-lea, încă de la început administraţia a arătat un vădit interes pentru dezvoltarea urbană, acordând mare atenţie acţiunilor edilitare. Probabil, prima acţiune întreprinsă de autorităţile austriece după cucerire, a fost repararea zidurilor şi clădirilor din incinta cetăţii, distruse parţial în timpul asediului. În 1717, nu existau edificii necesare administraţiei, garnizoanelor militare, iar fortificaţiile nu mai făceau faţă noilor tehnici de luptă.

Pentru că fortăreaţa existentă nu mai corespundea noilor tehnologii de război, câteva variante posibile ale fortificaţiilor de tip Vauban (o fortăreaţă-bastion cu formă poligonală, fort de artilerie) au fost studiate şi un nou sistem de apărare a fost realizat în perioada 1723-1765. Suprafaţa oraşului ce urma să fie cuprinsă în interiorul zidurilor, era de două ori mai mare decât cea a oraşului medieval. Fragmente mici din această fortificaţie pot fi încă văzute astăzi în Timişoara. Până şi ordinea clădirilor din incintă, dispuse pe un plan de străzi rectangulare, reflectă o raţiune militară. În interiorul cetăţii existau două pieţe: Piaţa Domului şi Piaţa Paradei. Prima adăpostea clădirile bisericii şi administraţiei, alături de câteva case private. A doua era rezervată celor cu caracter militar. În această perioadă au fost construite clădiri reprezentative în interiorul cetăţii printre care: Domul romano-catolic şi Palatul Episcopal, Biserica ortodoxă din Piaţa Unirii, Primăria, Cazarma Transilvaniei. Tot în această perioadă au apărut şi suburbiile: Elisabetin, Iosefin şi Fabric, separate de cetate printr-un teren neconstruit, denumit „glacis” şi care făcea parte din sistemul de fortificaţii al cetăţii.

Cetatea la 1848

Cetatea Timişoara la 1848-1849, conform unei litografii de epocă

În anul 1848 starea de întreţinere a cetăţii era deplorabilă. Cetatea Timişoara fusese construită pe teren mlăştinos, iar apa care umpluse şanţurile cetăţii a avut efect foarte nociv asupra sănătăţii populaţiei din zonă. Din acest motiv, apa din şanţuri a fost evacuată în canalul Bega, însă mâlul depus a micşorat semnificativ adâncimea şanţului de apărare. Zidul principal de apărare a fost şi el afectat de terenul pe care a fost construit, el scufundându-se semnificativ sub propria sa greutate. Această scufundare a zidului principal de apărare a fost de importantă, încât etajele superioare ale sale nu mai puteau fi folosite pentru trageri în caz de asediu fără a afecta proprii săi apărători din bastioane. Fortificaţiile exterioare nu au suferit aceeaşi scufundare importantă ca şi zidul principal.

În urma evoluţiei tehnicii de asediu, în anul 1848 se considera că cetatea are un număr redus de adăposturi sigure împotriva bombardamentelor, cetatea având 75 cazemate mai mari şi 91 cazemate mai mici, considerate insuficiente pentru adăpostirea garnizoanei. De asemenea, capacitatea spaţiilor de depozitare era şi ea considerată insuficientă, garnizoana completă putând depozita provizii pentru doar nouă zile.

Singura clădire din cetate care mai era asigurată împotriva bombardamentelor era spitalul cetăţii, care avea o capacitate de şase sute bolnavi, în 1849 capacitatea lui fiind considerată tot sub necesarul garnizoanei. Magazia de provizii, cazarma cetăţii şi casele particulare din interiorul fortificaţiilor nu beneficiau de nici o consolidare împotriva bombardamentelor în caz de asediu (acesta s-a produs anul următor; vedeţi Asediul cetăţii Timişoara (1849)), fiind foarte expuse pericolului de a fi dărâmate de artileria inamică.

Suburbiile Fabric şi Iosefin aveau casele împinse mult prea aproape de cetate, ceea favoriza infiltrarea unui eventual asediator până sub zidurile cetăţii, iar pădurile din apropiere, aflate în afara razei de foc a artileriei cetăţii, puteau ascunde un număr mare de asediatori, ascunşi vederii apărătorilor.

Aprovizionarea cetăţii cu apă potabilă se făcea din canalul Bega, printr-o conductă care trecea prin suburbia Fabric. În caz de asediu, din cauză că apărătorii cetăţii nu puteau controla eficient această suburbie, era foarte probabil ca aprovizionarea cetăţii cu apă de băut să fie întreruptă ca urmare a cuceririi rapide a cartierului de către inamic, expunând garnizoana la pericolul însetării. Fântânile existente în cetate nu puteau suplini lipsa apei aduse prin conductă din Bega pentru că ele secau în timpul verii, aveau apă puţină şi în general apa lor nu era bună de băut.

Defortificarea Timişoarei

Vedere asupra Teatrului comunal în anul 1899. În prim plan sunt vizibile fortificaţiile cetăţii, încă nedemolate la acea dată.

Încă din a doua jumătate a secolului XVIII se manifestă tot mai acut problema fortificaţiilor care împiedică extinderea oraşului. În paralel, tehnica militară se dezvoltă la un nivel care face ca toate cetăţile europene de tipul Timişoarei să cadă în desuet. Comunicaţiile între cartierele oraşului se face tot mai dificil, simţindu-se nevoia unei reţele moderne de străzi, de alimentare cu apă şi de canalizare. În aceste condiţii, în anul 1892 se ia decizia defortificării, fapt care marchează o răscruce în dezvoltarea urbană a oraşului. La acel moment, fortificaţiile ocupau 1.380.460 m², la care se adăugau suprafeţele împrejmuitoare care erau supuse interdicţiei de a construi. Arhitecţii oraşului au realizat mai multe planuri de sistematizare iar varianta finală prevedea o structură radial-concentrică a oraşului, cu un bulevard care să urmeze aproximativ conturul zidurilor cetăţii, soluţie asemănătoare faimosului „Ring” al Vienei, care începuse defortificarea încă din anul 1859.

Prima fază a demolărilor fortificaţiilor s-a realizat în perioada 1899 - 1902. Înţelegerea dintre municipalitate şi militari prevedea ca în schimbul distrugerii construcţiilor militare, acestora din urmă să li se asigure clădiri înlocuitoare. Abia după finalizarea acestora, s-a putut trece la faza demolării masive (1906 - 1910). Pe terenurile eliberate se construiesc numeroase clădiri cu funcţii sociale: Liceul de Fete, Liceul de Băieţi, Banca de Stat, Poşta centrală, precum şi marile bulevarde necesare conectării cetăţii cu cartierele înconjurătoare.

Porţile cetăţii, care aveau o valoare arhitecturală, au fost printre primele sacrificate, fiind invocată necesitatea rezolvării traficului. De asemenea, un important factor de presiune care a dus la demolarea masivă a zidurilor a fost preţul terenurilor.

Cetatea în prezent

Din vechile ziduri ale cetăţii Timişoara au mai rămas în prezent doar câteva rămăşiţe:

• „Bastionul Maria Therezia”, cea mai mare parte a zidurilor care s-a păstrat şi care reprezintă un complex
• O parte din ziduri în Piaţa 700, î care astăzi funcţionează o brutărie, un restaurant şi alte spaţii comerciale;
• Un fragment de zid, cel mai mic dintre toate, amplasat în Parcul Botanic;
• Un fragment la mică distanţă de Piaţa Mărăşti, care adăposteşte un spaţiu comercial.

Bibliografie

• Gräf, Rudolf - Timişoara sub asediu: Jurnalul Feldmareşalului George V. Rukawina (aprilie-august 1849) Contribuţie documentară, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008, ISBN: 978-973-610-693-4
• Opriş, Mihai - Timişoara : mică monografie urbanistică, Bucureşti, Editura Tehnică, 1987