Clara Haskil

Clara Haskil
Născută		7 ianuarie 1895, Bucureşti
Decedată		7 decembrie 1960, Bruxelles, Belgia
Mormânt la		Cimitirul Montparnasse, Paris
Ocupaţie		pianistă

Clara Haskil (n. 7 ianuarie 1895, Bucureşti – d. 7 decembrie 1960, Bruxelles, Belgia). Pianistă.

Biografie

Fiica funcţionarului evreu Isaac Haskil şi a profesoarei Berthe Moscuna îşi începe studiile muzicale la Academie für Müzik und Därstellende Künst, în anii 1903–1905, cu profesorul Richard Robert. În 1905 este înscrisă la Conservatorul din Paris, unde i-a avut ca profesori pe Allem Chené şi Alfred Cortot. La absolvire, la numai 14 ani, în 1910, primeşte premiul I, decernat de un juriu din care au făcut parte Gabriel Fauré, George Enescu, Moritz Moszkowski şi Raoul Pugno. Debutează la Viena, în 1905, cu un recital care a cuprins piese de Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel, Robert Schumann şi Frédéric Chopin.

În România susţine, în 1909 , două recitaluri cu piese de Bach, Chopin, Franz Liszt, Sonata op. 109 de Ludwig van Beethoven, Carnavalul de Schumann, şi, până în 1938, alte nouă, la Ateneul Român din Bucureşti. Îşi întrerupe activitatea pentru câţiva ani, pentru a urma un tratament împotriva scoliozei care o deranja vizibil. Din 1920 susţine mai multe recitaluri în Lausanne, Geneva, New York, Belgia, Philadelphia, singură sau împreună cu mari artişti: Pablo Casals, George Enescu, Leopold Stokowski, Eugene Isaye sau Nikita Magaloff. „Aceste prime succese au fost fără urmări. Ea cânta prea rar. Nu are impresar, nu are locuinţă, nu are pian. Locuieşte la prieteni devotaţi (...) care au făcut tot ce au putut pentru a o încuraja şi ajuta” (Lili Haskil). Din 1927 până în 1942 locuieşte în Franţa, apoi se stabileşte la Vevey, în Elveţia. În 1956, „anul Mozart”, susţine 11 concerte cu Herbert von Karajan, fiind considerată una din cele mai apreciate interprete mozartiene.

A colaborat, de-a lungul timpului, cu mari dirijori: Leopold Stokowski, Sir Hamilton Hardy, Herman Scherchen, Otto Klemperer, Igor Markevitch , Herbert von Karajan ş.a. şi cu orchestre precum: Orchestre de la Suisse Romande, Orchestre Nationale Paris, Wiener Symphonie Orchester, Philarmonia Orchestra of England, Mozarteum Orchester Salzburg, National Symphony Orchestre New-York, Filarmonica „George Enescu” Bucureşti etc. A primit de trei ori Marele Premiu al Discului al Academiei Charles Cros, în 1953, pentru Sonata postumă în la minor no 42, de Franz Schubert, în 1956, pentru Sonata KV 330 şi Variaţiuni după un menuet de Duport, de Wolfgang Amadeus Mozart şi în 1957, pentru Sonata KV 454 şi Sonata KV 456 pentru pian şi vioară de Mozart, interpretate cu Arthur Grumiaux, iar, în 1957, primeşte de la guvernul francez „Legiunea de Onoare” în grad de Cavaler.

Aflată într-un turneu, cu câteva săptămâni înainte de Crăciunul lui 1960, cade, împiedicându-se de o treaptă în Gara Centrală din Bruxelles, se loveşte foarte rău la cap, iar după câteva ore, chiar dacă a fost operată de urgenţă, a murit. După ce i s-a luat amprenta mâinilor în gips, mai este ţinută o zi la Bruxelles, la cererea reginei. Înmormântată în Cimitirul Montparnasse din Paris.

După moartea sa, din martie 1962, la Vevey, s-a constituit Asociaţia Clara Haskil şi a fost iniţiat concursul de pian în colaborare cu Săptămânile Internaţionale de la Lucerna. O stradă şi o piaţă din Elveţia poartă numele celei despre care Charlie Chaplin spunea că este, alături de Winston Churchill şi Albert Einstein, unul dintre cele mai mari genii pe care le-a cunoscut vreodată omenirea, iar în 6 ianuarie 2009, cu o zi înainte de sărbătorirea naşterii sale, a fost lansată, în Marea Britanie, cartea The Shameful Peace, scrisă de Frederic Spotts în colaborare cu editura Yale University Press, în care este inclusă şi o biografie a Clarei Haskil.

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009