Comuna Apele Vii

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Satul
Apele Vii

Comuna Apele Vii
Judeţul Dolj (DJ)
Stema judetului Dolj.png
Populaţie 2.487 locuitori (2002)
Cod poştal 207030

Împărţirea administrativ-teritorială a României

Apele Vii este singurul sat component al comunei omonime, judeţul Dolj. Se află pe drumul judeţean 604, la circa 25 km depărtare de Caracal şi circa 38 km depărtare de Craiova. La ultimul recensământ (2002), avea 2.487 locuitori.

Etimologie

În „Etymologicum magnum Romaniae”, Hasdeu emitea ipoteza că numele satului, în latină Aquae Vivae, ar reprezenta opusul staţiunii antice Aquae Mortuae (azi Aigues mortes în Franţa), aflată la capătul opus al Imperiului Roman. Părerea prof. Ilie Chiriţă este că numele se trage de la numeroasele bălţi aflate până la începutul secolului al XX-lea în împrejurimile satului, pline de păsări şi peşti.

Geografie

Apele Vii sunt situate în sud-estul Olteniei, în câmpia Romanaţilor . Satul se învecinează cu Castranova la nord-vest, Ghizdăveşti la sud-est, Marotinul de Sus la sud şi cu Rojiştea la vest. În cuprinsul satului se regăsesc Măgura Mare, Măgura Golaşă şi Măgura lui Cărămidă.

Până în 1918, în zonă existau următoarele ape stătătoare: Balta, Balta Râmniştei, Câmpşorul, Lacul Bădicăi, Foişorul Mare şi Mic, Cerna, Godovanul, Lacul cu Trestie, Lacul Ţiganului, Lacul Lat, Lacul Muscului, Butoiasca şi Tăricioaica, Lacul Dicului, Lacul Porcului, Lacul Unchiaşului azi dispărute.

În sudul şi vestul satului se întind păduri de salcâm, plantate începând cu 1896, iar în nord-vest şi est există plantaţii de viţă de vie, parte din ele puse în timpul Primului Război Mondial şi după. Răzleţ, se mai găsesc pâlcuri de cer, gârniţă şi stejar. Solul este în mare parte nisipos, dar propice culturilor de orz, ovăz, mei, porumb, cartofi sau cânepă.

Populaţia satului număra 15 familii de moşneni în 1613, 64 de familii în 1858, 3.500 locuitori în 1971 şi 2.605 locuitori în 1991. Potrivit recensământului din 2002, în sat se găsesc 2487 locuitori.

Istoric

Pe teritoriul satului au fost găsite urme datând din perioada neolitică.

Cele mai vechi ştiri despre Apele Vii datează din vremea lui Mihai Viteazul, când satul a intrat în posesia domnitorului prin neplata unei datorii de 50.000 de aspri. Localitatea a făcut parte din zestrea Floricăi, fiica domnitorului, la căsătoria acesteia cu Preda din Greci, în 1600.

După uciderea lui Mihai Viteazul, rumânii din sat s-au judecat în faţa lui Simeon Movilă, reuşind să-şi răscumpere satul contra sumei de 70.000 aspri. Urmaşul lui Movilă, Radu Şerban, nu a ţinut cont de această înţelegere şi întrucât Florica „a făcut multă pagubă oamenilor şi a ucis toate oile jupânesei Simei Stolnicesei”, aceasta din urmă a primit satul drept despăgubire, printr-un act datat 20 aprilie 1608. Moşnenii cei mai de seamă ai satului, Bălaur, Moraicea (Moroina), Popa Pleşa, Stănilă, Lupul, Stanciul, Bălan, Greşa, Beleuja, Dobrotă, Gianat, Fiera, Ciofia, Robul şi Obiela, se judecă din nou în faţa domnitorului Radu Mihnea. Acesta, consultând „mulţi boeri, care au fost atunci boeri la Simion Vv., [...] [care] mărturisind [...] cum că ştiu ei toţi cum s-au răscumpărat aceşti cneji mai sus zişi, dela răposatul acel Simion Vv.”, a hotărât la 16 decembrie 1613 „că nu este cu cale şi cu dreptate şi încă mult păcat este, să fie aceşti cneji şi cu aspri daţi şi ei să fie robi [...], iar Preda Postelnicul şi cu soţia lui Florica nici un amestec şi treabă să nu aibă ei de acum înainte cu aceste sate de sus şi de jos, Apele Vii [...], ci să le fie lor [cnejilor] moşia lor de moştenire ohabnică”.

La 6 iunie 1629, cel mai probabil aflaţi în imposibilitatea de a-şi plăti datoriile, moşnenii Oprea cu feciorii săi Mogoş şi Radu, Bratul şi fratele său Nestor, Roman şi fiul său Stoica şi Gheormam fiul lui Dragomir şi nepotul lui Roman se vând vel vistierului Trufanda împreună cu tot venitul şi moşiile lor, în faţa divanului domnesc.

În perioada următoare, menţiunile despre Apele Vii sunt rare şi legate mai mult de acte de hotărnicie. Într-un document de hotărnicie din 20 iulie 1693 apare un anume Dan, logofătul Apelevianu, iar într-alt document de acelaşi fel din 14 decembrie 1714 este menţionat „Radu ot Apele Vii”. În 1759 moşia satului este hotărnicită de Barbu Portărescu şi Sandu Potbaniceanu, aduşi cu învoirea căimăcămiei din Craiova de logofătul Mihai Apelevianu şi alţi moşneni. În baza actului din 1613, satul este împărţit în următoarele funii mari şi egale: 1) Balaurul; 2) Moroina; 3) Pleşa şi Greşa; 4) Beleuja, Stănilă, Lupul, Stanciul şi Bălan; 5) Dobrotă şi Gianat; 6) Fiera, Ciofia, Robul şi Obiela.

Această împărţire a nemulţumit-o pe Bălaşa Vârâceanca, ce s-a plâns împotriva lui Mihai Apelevianu în faţa domnitorului Nicolae Mavrogheni. Acesta îi însărcinează pe Miloş Căpitanu şi Polihronie Poenaru cu hotărnicia moşiei satului în 1786. Cei doi analizează hotărnicia precedentă şi arată că într-adevăr, fiecare dintre corpurile moşiei se împart în şase funii mari şi egale, la rândul lor împărţite la 15 moşi.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, dările numeroase au făcut ca locuitorii satului să caute scăpare fie prin fugă, fie prin preoţie. În acest sens, sătenii din Apele Vii, Celar, Soreni şi Ghizdăveşti au înaintat o plângere domnitorului Constantin Ipsilanti în care arătau că „tot ce-i fruntaş se află preot şi diacon, care milostive Doamne la un sat se află câte 20, 30 şi 40 de preoţi şi diaconi şi se tot fac. Unii nici carte nu ştiu spre a putea sluji, fără numai de frica birului se discolipsesc”.

Pe 21 octombrie 1816, protopopul Preda a hotărnicit islazul satului, exceptând 796 stânjeni aflaţi în proprietatea clucerului Ştefan Coţofeanu. Fiicele acestuia din urmă, Elenca şi Marghioala, s-au căsătorit, moştenind fiecare o bucată din moşie. Din acest motiv se procedează la o alegere în mai 1843, prin care curelele de moşie ce le revin se dau la o parte din hotărnicia satului. Inginerul Dem. Pleşoianu care a lucrat la aceasta a făcut şi un supliment de hotărnicie la 12 iulie 1845, în care se arată că potrivit înţelegerii din 1843 dintre moşneni şi urmaşele clucerului Coţofeanu, primii primesc înapoi 174 de stânjeni de islaz, iar ele rămân cu 1500 de stânjeni la fiecare linie de hotar.

Pe 3 septembrie 1818, domnitorul Ioan Gheorghe Caragea a emis un privilegiu pentru mănăstirea Vlah-Sarai de pe Muntele Athos, în urma căruia, printre alte sate, Apele Vii era dator să-i dea vădrăritul.

Ultima hotărnicie a moşiei satului s-a făcut de către ing. hotarnic N. R. Lăcusteanu la 26 mai 1858, când au fost consultate nu numai cele 64 de familii aflate la acea vreme în sat, ci şi părţile vecine ale moşiei, din satele alăturate, pentru a constata existenţa vreunui diferend. Procesul de fărâmiţare al moşiei, existent încă de atunci, a continuat prin căsătorii şi moşteniri.

S-au păstrat destule documente din care se poate vedea că în secolul al XIX-lea satul era condus de un „sfat sătesc” ales, care judeca pricini mărunte şi întărea actele dintre săteni. Prin anii 1850, membrii acestui sfat mai erau numiţi şi „depotaţi”.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, principala activitate economică a satului era tot agricultura. Sătenii vindeau grâu, porumb, secară, fasole, orz, ovăz, mei şi linte, transportându-le cu carele cu boi până la schela de la Bechet, unde erau cumpărate de negustorii greci. Alt punct de vânzare era oraşul Caracal, la acea dată reşedinţa judeţului Romanaţi din care făcea parte şi Apele Vii. Din pricina condiţiilor grele, sătenii îşi vindeau de multe ori produsele încă necoapte.

Bibliografie

  • prof Chiriţă Ilie, Monografia comunei Apele-Vii, în „Arhivele Olteniei”, nr. 83-85, an XV, ianuarie-iunie 1936, Scrisul Românesc, Craiova.

Note

Adus de la „http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Comuna_Apele_Vii&oldid=47921”