Gheorghe Mironescu

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Gheorghe Mironescu
Gheorghe Gh. Mironescu.jpg
Născut 28 ianuarie 1874, Vaslui
Decedat 9 octombrie 1949, Bucureşti
Ocupaţie om politic, jurist
Sigla Academiei Romane.png
Membru de onoare
al Academiei Române
Ales 31 mai 1939
 
Stema Regatului Romaniei (1921-1947).png
 Preşedintele
Consiliului de Miniştri
Mandat
7 iunie 1930 - 8 iunie 1930
10 octombrie 1930 - 4 aprilie 1931
 
Stema MAE.png
 Ministrul Afacerilor Străine
din România
Mandat
10 noiembrie 1928 - 4 aprilie 1931
Partide Partidul Conservator
(până în 1908)
Partidul Conservator-Democrat
(1908 - 1922)
Partidul Naţional Român
(1922 - 1926)
Partidul Naţional Ţărănesc
(1926 - 1935)
Frontul Renaşterii Naţionale
(1938 - 1940)

Gheorghe Mironescu (n. 28 ianuarie 1874, Vaslui - d. 9 octombrie 1949, Bucureşti), om politic, jurist, membru de onoare al Academiei Române din 31 mai 1939. Politician de talie europeană, Mironescu şi-a urmat întotdeauna mentorul (Take Ionescu, Iuliu Maniu sau Carol al II-lea) în diverse manevre abile de pe scena politică. A fost o bună perioadă de vreme şeful diplomaţiei române şi de două ori prim-ministru al României, dar în ultima parte a carierei a fost utilizat de Carol al II-lea pentru scopurile sale de a instaura un regim monarhic autoritar, precum şi în lupta politică a anilor '30 dintre Majestatea Sa şi anticamarilistul Maniu.

Originea. Studiile. Cariera juridică

Gheorghe Mironescu şi-a obţinut diploma de bacalaureat în 1891 la Institutele Unite din Iaşi, instituţie de învăţământ particular. Urmează, apoi, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, cu licenţa obţinută în anul 1894. Studiile superioare au fost continuate la Paris, unde Mironescu a obţinut doctoratul în Drept (1898).

La revenirea în ţară, se angajează în magistratură, obţinând un post de procuror la Tribunalul Ilfov în anul 1900. În perioada următoare, Mironescu a funcţionat ca avocat al statului şi şef al serviciului contencios din Ministerul Agriculturii, Industriei, Domeniilor şi Comerţului. Din 1906, a devenit profesor la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, poziţie pe care a ocupat-o până la pensionarea sa din 1939.

Începutul carierei politice. Parlamentar

Simpatizant al doctrinei politice conservatoare, Gheorghe Mironescu a fost membru al Partidului Conservator până în februarie 1908. Din acest moment l-a urmat pe Take Ionescu când acesta şi-a format propriul partid, Partidul Conservator-Democrat. Pe listele acestei formaţiuni politice este ales deputat în 1911 şi senator în 1914. În timpul Războiului pentru Întregirea Neamului, se află alături de întreg aparatul de stat în refugiul de la Iaşi.

Anul 1918 a fost un an dificil pentru Mironescu, căci alături de o întreagă pleiadă de oameni politici a plecat în capitalele occidentale pentru a susţine cauza unionistă a românilor. Astfel, la Paris, a colaborat intens la gazeta „La Roumanie”, tipărită de Paul Brătăşanu. De asemenea, s-a deplasat în Italia, la congrese convocate de reprezentanţi ai românilor din provinciile aflate sub asuprirea austro-ungară. Când la 3 octombrie 1918 a luat fiinţă Comitetul Naţional pentru Unitatea Românilor de la Paris, Mironescu s-a numărat printre membrii acestuia.

Ministru. Ascensiunea politică

În perioada scurtă de guvernare a lui Take Ionescu (17 decembrie 1921 - 17 ianuarie 1922), Mironescu a ocupat portofoliul Ministerului Instrucţiunii Publice. După moartea lui Ionescu, Partidul Democrat (denumirea din 1919 a PCD) a fost absorbit de Partidul Naţional Român. Pe 10 octombrie 1926, PNR a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, formându-se Partidul Naţional Ţărănesc, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu [1]. În prima perioadă a guvernării naţional-ţărăniste , Gheorghe Mironescu a fost ministru de Externe (10 noiembrie 1928 - 7 iunie 1930).

Restauraţia carlistă. Preşedinte al Consiliului de miniştri

Pe 6 iunie 1930, principele Carol a sosit inopinat la Bucureşti şi în numai o zi a reuşit să îşi atragă de partea sa majoritatea liderilor politici pentru a fi restaurat pe tron [2]. Deşi nu s-a opus anulării actelor ce au instituit Regenţa, Maniu a prezentat demisia guvernului pe 7 iunie, la ora 18, invocând considerente de ordin moral şi anume că nu putea contribui la detronarea regelui Mihai I, căruia îi jurase credinţă. Regenţa l-a numit în funcţie pe Gheorghe Mironescu, care a anunţat convocarea Reprezentanţei Naţionale în ziua de duminică, 8 iunie 1930, „pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale” [3]. În ziua de 8 iunie cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României [4]. Spre seară, după realizarea obiectivului cu care a fost însărcinat, Mironescu şi-a depus mandatul, încheindu-se astfel cea mai scurtă guvernare din istorie, de numai două zile.

Gheorghe Mironescu, ministru de Externe al României, şi Kazimierz Bartel, prim-ministru al Poloniei. Vizită oficială din februarie 1929

Planul noului rege era acela de a crea un guvern de coaliţie cu o largă majoritate, din membri apropiaţi şi favorabili acestuia, tentative care au eşuat în cele din urmă. Astfel, pe 13 iunie mandatul de prim-ministru îi este atribuit din nou lui Maniu. Gheorghe Mironescu şi-a continuat mandatul la Ministerul de Externe, dar pe 10 octombrie 1930 este chemat din nou la conducerea Consiliului de miniştri. Pe la sfârşitul anului 1930, cu sprijinul camarilei regale s-a declanşat o campanie împotriva partidelor politice. Regele dorea formarea unui guvern de „uniune naţională”, cu membri din cercul său apropiat, pe care să îi poată controla uşor [5]. Acest lucru a devenit posibil odată cu criza politică din primăvara anului 1931. Pe 14 aprilie 1931, Mironescu a fost nevoit să îşi prezinte demisia, iar Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga patru zile mai târziu, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice.

A doua guvernare naţional-ţărănistă. Activitatea guvernamentală

În a doua perioadă a guvernării naţional ţărăniste, Mironescu şi-a îmbogăţit activitatea guvernamentală, fiind numit ministru al Finanţelor şi vicepreşedinte al Consiliului de miniştri. Ca ministru al Internelor, Mironescu a considerat ca necesară introducerea stării de asediu şi a cenzurii, ca urmare a deteriorării situaţiei materiale a populaţiei în timpul marii crize economice, care a generat grave tensiuni sociale, cele mai mari conflicte de muncă fiind înregistrate în Valea Prahovei şi Bucureşti. În baza acestei legi au fost efectuate masive arestări în rândul ceferiştilor şi petroliştilor (mişcare, în opinia sa, iniţiată şi condusă din afară) şi s-a trecut la evacuarea prin forţă a muncitorilor de la atelierele „Griviţa”. Potrivit însemnărilor lui Armand Călinescu, adjunctul său, sau înregistrat 3 morţi, 40 de răniţi şi 1600 de arestări [6]. În timpul ministeriatului său a fost instrumentată Afacerea Skoda [7], sub acuzaţia de fraudare a statului român şi spionaj militar. De asemenea, la 28 februarie 1933, a fost creat în spaţiul românesc sistemul de Apărare Pasivă, instituţie care a marcat începuturile celei care poartă astăzi denumirea de Protecţia Civilă.

Susţinător al regimului autoritar carlist

Ambiţiile politice ale lui Mironescu era mult mai mari. Pro-carlist fervent, pe 30 ianuarie 1935 îşi dă demisia din PNŢ, iar în timpul dictaturii regale este numit ministru de stat, consilier regal (30 martie 1938 - 6 septembrie 1940) şi senator numit de rege. Pe 16 decembrie 1938, va lua parte la fondarea Frontului Renaşterii Naţionale, al cărui şef suprem era regele Carol al II-lea [8].

Din 31 mai 1939 este ales membru de onoare al Academiei Române.

Ultimii ani din viaţă

După sfârşitul conflagraţiei mondiale, Gheorghe Mironescu nu s-a mai implicat în politică şi s-a dedicat exclusiv administrării fabricii „Bragadiru”. N-a scăpat însă de teroarea comunistă, fiind condamnat la închisoare pentru evaziune fiscală şi sabotaj (2 decembrie 1948). Pentru a evita executarea pedepsei, a încercat să se ascundă, timp în care i s-au mai înscenat diverse procese.

Gheorghe Mironescu şi-a găsit sfârşitul pe o bancă din Grădina Icoanei din Capitală, pe 9 octombrie 1949, la vârsta de 75 de ani.

Activitatea politică

Activitate Mandat
Deputat 1911
Senator 1914
Ministrul Instrucţiunii publice 17 decembrie 1921 - 17 ianuarie 1922
Ministrul Afacerilor Străine 10 noiembrie 1928 - 4 aprilie 1931
Preşedintele Consiliului de Miniştri 7 iunie 1930 - 8 iunie 1930
10 octombrie 1930 - 4 aprilie 1931
Ministrul Finanţelor 6 iunie 1932 - 17 octombrie 1932
Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri 20 octombrie 1932 - 9 noiembrie 1933
Ministru de Interne 14 ianuarie 1933 - 9 noiembrie 1933
Ministru de stat 10 februarie 1938 - 30 martie 1938
Consilier regal 30 martie 1938 - 6 septembrie 1940

Note

  1. „Patria” din 18 octombrie 1926
  2. „Adevărul”, nr. 14247 din 8 iunie 1930
  3. Ibidem, nr. 14 248 din 10 iunie 1930
  4. Documente privind restauraţia din 8 iunie 1930 în C. Hamangiu, Codul general al României, vol. VIII, Bucureşti, 1930, p. 345 şi în „Monitorul oficial” din 8 iunie 1930
  5. „Neamul Românesc”, XXVI, nr.63 din 16 aprilie 1931
  6. Armand Călinescu, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990 ,p.148
  7. Afacerea Skoda. Lupta dusă de dr. Nicolae Lupu, preşedintele Partidului Ţărănesc, pentru apărarea cinstei şi intereselor ţării româneşti, Bucureşti, 1933
  8. Decret-lege pentru transformarea Frontului Renaşterii Naţionale în Partidul Naţiunii în „Monitorul Oficial”, nr. nr.142 din 22 iunie 1940

Opere selective

  • Asigurările muncitoreşti, 1912
  • România faţă de războiul european, 1915
  • Aprecieri asupra problemei româneşti, 1919
  • Problema Banatului, 1919
  • În chestia naţională, 1920
  • Cum s-au făcut alegerile parlamentare, 1926
  • Din pribegie, 1927
  • La politique de la paix, 1929
  • Cuvântări, vol. I, 1930
  • France et Roumanie, 1930
  • Rezultatele Conferinţei de la Haga, 1930
  • Privire generală asupra crizei, 1932
  • Cuvântări, vol. II, 1937
  • Inovaţiunile Constituţiei din 1938, 1939
  • Amintiri despre Nicolae Iorga, 1940

Bibliografie

  • Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 489-493 ISBN 973-99321-7-7
  • Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 274-276 ISBN 973-8200-49-0