Guvernul Ion Ghica (3)

Guvernul Ion Ghica (3)
Mandat 18 decembrie 1870 – 11 martie 1871
Prim-ministru		Ion Ghica
Coaliţie		liberali moderaţi
Index: Guvernele României
←			→

Guvernul Ion Ghica (3) a funcţionat între 18 decembrie 1870 – 11 martie 1871. A fost un guvern liberal-moderat marcat de puternice agitaţii antidinastice şi republicane.

În urma incidentului de la sala Slătineanu, Carol a fost la un pas de abdicare, însă conservatorul Lascăr Catargiu şi-a asumat răspunderea pentru stabilizarea scenei politice şi a ordinei în ţară.

Contextul instalării

Pe fondul scandalului legat de concesiunea Strousberg, cabinetul Epureanu a primit vot de blam în Cameră şi a fost nevoit să depună mandatul. Carol a numit un nou guvern sub conducerea lui Ion Ghica, liderul liberalilor moderaţi din Muntenia. În Adunare, Ghica avea sprijinul roşilor.

Activitatea guvernamentală

Privind afacerea Strousberg, situaţia ia amploare când la Berlin ajunge vestea insolvabilităţii consorţiului Strousberg, iar cursul la bursă scade puternic. Mai mult, în România, ploile din primăvara anului 1871 au spălat teresamentele, multe poduri au fost luate de ape, iar circulaţia feroviară întreruptă. Atmosfera devine una de haos, opinia publică este indignată, iar neregulile descoperite în întreaga afacere creează un val de nemulţumire în ţară şi un spirit antidinastic, cunoscut fiind sprijinul acordat concesionarilor de către domnul Carol I.

Carol era decis să nu cedeze şi să-şi impună punctul de vedere, ameninţând cu abdicarea. El a redactat o scrisoare către un prieten fictiv, Auerbach, care a apărut în ziarul „Augusburger Allgemeine Zeitung” la 15 ianuarie 1871, fiind reprodusă şi în presa românească. Carol aprecia că după cinci ani de domnie n-a putut aduce „decât puţine servicii acestei frumoase ţări”, imputând acest lucru acelora „care s-au erijat pe ei înşişi în diriguitorii acestei ţări” şi exprimându-şi dorinţa de a se întoarce „în scumpa mea patrie”. Unii deputaţi au apreciat această declaraţie că aducea jigniri poporului român, calificând această ameninţare ca „un act de dezertare, un act de înaltă trădare”.

Toată această agitaţie se desfăşura pe fondul internaţional al războiului franco-prusac declanşat în iulie 1870 şi a cărui finalitate a avut detronarea lui Napoleon al III-lea, proclamarea Republicii a III-a în Franţa şi unificarea germană din ianuarie 1871. Opinia publică din ţară era o fermă simpatizantă francofilă, astfel că a fost indignată de umilinţele la care era supus poporul francez de către invadatori şi a sporit mai mult indignarea împotriva imperialismului german şi a „neamţului” aflat pe tronul României, după ce s-a aflat că domnitorul a trimis împăratului Wilhelm I o telegramă de felicitare „pentru victoriile obţinute în realizarea unităţii germane”.

Sfârşitul guvernării

În seara zilei de 10 martie 1871 a pornit o amplă răscoală a populaţiei Capitalei faţă sărbătorirea cu mult fast a zilei de naştere a împăratului Wilhelm de către colonia germană din Bucureşti. Manifestanţii nu puteau tolera un asemenea afront şi s-au abătut cu pietre asupra geamurilor sălii Slătineanu unde se ţinea fastul, scandând în acelaşi timp lozinci antidinastice şi republicane. Carol a scos armata în stradă pentru a restabili ordinea, generând o ciocnire de forţe sângeroasă.

Pe la unu noaptea, domnitorul l-a convocat pe Ion Ghica cerându-i pe un ton imperial să demisioneze, totodată, făcându-i cunoscută decizia de a convoca dimineaţă Locotenenţa Domnească din 1866 pentru a-i preda puterea, căci va demisiona. În dimineaţa zilei de 11 martie 1871, Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu s-au prezentat la Palatul Regal (Nicolae Haralambie nu era în oraş), iar Carol le-a adus la cunoştinţă hotărârea de a abdica. Decizia domnitorului de a juca pe o singură carte a produs un efect psihologic. Puterile Garante nu vedeau cu ochi buni o Românie republicană, plus că plecarea lui Carol ar fi dezlănţuit mari nenorociri asupra ţării, precum falimentul statului şi o stare de anarhie generală. Exponenţii clasei conducătoare nu se puteau dispersa de Carol.

În aceste condiţii, la insistenţele ferme ale lui Catargiu domnitorul declară că „vrea să mai chibzuiască odată”, cerând in schimb „un guvern tare” care să sprijine legea finanţelor şi modificarea atitudinii Adunării, care în repetate rânduri îşi exprimase ostilitatea faţă de domnitor. Spre seară, Lascăr Catargiu devine noul preşedinte al Consiliului de miniştri şi acţionează energic pentru împăştierea manifestanţilor şi restabilirea ordinii.

Componenţa cabinetului

Portofoliu	Portret	Nume	Grup politic	Mandat
Preşedintele Consiliului de Miniştri		Ion Ghica	liberal moderat	18 decembrie 1870 - 11 martie 1871
Ministru de Interne		Ion Ghica	liberal moderat	18 decembrie 1870 - 11 martie 1871
Ministrul Afacerilor Străine		Nicolae Calimachi-Catargiu	liberal moderat	18 decembrie 1870 - 11 martie 1871
Ministru de Război		Eustaţiu Pencovici	independent	18 decembrie 1870 - 11 martie 1871
Ministrul Finanţelor		Dimitrie A. Sturdza	liberal moderat	18 decembrie 1870 - 11 martie 1871
Ministrul Justiţiei		Dimitrie Cariagdi	liberal moderat	18 decembrie 1870 - 11 martie 1871
Ministrul Lucrărilor Publice		Dimitrie Berindei	radical	18 decembrie 1870 - 11 martie 1871
Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice		Nicolae Racoviţă	independent	18 decembrie 1870 - 11 martie 1871

Bibliografie

• Bulei, Ion; Mamina, Ion, Guverne şi guvernanţi (1866 - 1916), Editura Silex, Bucureşti, 1994
• Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007
• Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1999, Editura Machiavelli, ediţia a II-a, Bucureşti, 1999
• Nicolescu, Nicolae C., Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003