Guvernul Lascăr Catargiu (1)

Guvernul Lascăr Catargiu (1)
Mandat 11 mai 1866 - 13 iulie 1866
Prim-ministru		Lascăr Catargiu
Coaliţie		conservatori, moderaţi, radicali
Index: Guvernele României
←			→

Primul guvern Lascăr Catargiu a funcţionat între 11 mai 1866 - 13 iulie 1866. A fost primul guvern numit de noul domnitor al Principatelor Unite Române, Carol I. A fost un guvern de coaliţie, de orientare conservatoare, moderată şi radicală.

Încă de la primul discurs susţinut în faţa Adunării, Lascăr Catargiu anunţa că scopul acestui executiv este acela de a-l susţine pe „alesul nostru Carol I”.

Contextul instalării

În seara zilei de 10 mai 1866, după depunerea jurămânului în calitate de domn al românilor, Carol I a numit un nou Consiliu de miniştri care să reunească reprezentanţi ai tuturor formaţiunilor politice.

Deşi I. C. Brătianu fusese primul român pe care principele îl cunoscuse, acesta a decis să nu îi acorde preşedinţia guvernului deoarece i se dezvăluise ca un om „îmbibat de ideile parlamentarismului modern [...] voind să conceadă influenţa în conducerea treburilor publice unor pături sociale cât se poate de largi”.

Pe de altă parte, conform memoriilor sale, Lascăr Catargiu făcuse asupra tânărului principe „cea mai bună impresie”, prin firea potolită, moderată şi pragmatică.

Activitatea guvernamentală

Criza de la sud de Dunăre

Prima misiune a cabinetului a fost aceea de a pune ţara în stare de apărare în urma atitudinii ostile exprimate de Imperiul Otoman. În decembrie 1861, Poarta a recunoscut „faptul împlinit” la 24 ianuarie 1859, însă numai pe durata domniei lui Cuza. Cum acesta fusese îndepărtat de la putere, Turcia şi-a concentrat forţe militare însemnate în câteva puncte importante la sud de Dunăre. Exista astfel temerea reală a unei invazii, iar preocuparea guvernului era aceea de a pune ţara în stare de apărare.

Principatele Unite se aflau atât sub suzeranitate otomană, cât şi sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. Acestea se opuneau vehement atitudinii exprimate de Turcia, însă guvernul român avea datoria de a proteja graniţele statului. În acest sens, la 19 mai, Ministerul de Război primeşte finanţarea necesară pentru a pune armata pe picior de război şi sunt mobilizate câteva unităţi importante pe linia Dunării.

Adoptarea Constituţiei (vezi Constituţia din 1866)

Cel mai important eveniment din viaţa politică internă a fost dezbaterea cu privire la adoptarea noii Constituţii. Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea redactării şi elaborării unei noi legi fundamentale, care să facă din domnia sa un regim democratic şi constituţional.

Noua lege fundamentală a fost adoptată de Adunarea Constituantă la 29 iunie, sancţionată şi promulgată de Carol I la 30 iunie şi publicată în „Monitorul oficial” nr. 142 din 1 iulie 1866. Era alcătuită după model belgian, fără aprobarea Marilor Puteri, având şi caracterul de prima constituţie internă românească.

Pe plan extern, ea a fost percepută ca o manifestare a independenţei, căci prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. În acelaşi timp, legea fundamentală nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor europene.

Principiile Constituţiei erau separarea puterilor în stat, suveranitatea naţională, guvernarea reprezentativă şi responsabilă în faţa cetăţenilor, monarhia ereditară prin drept de primogenitură. Garanta drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, precum egalitatea în faţa legii, libertatea învăţământului, a presei, a asocierilor şi întrunirilor, şi declara proprietatea sacră şi inviolabilă.

Noua constituţie includea şi un sistem electoral bazat pe votul cenzitar. Pentru Adunarea Deputaţilor erau stabilite patru colegii după criteriul averii. Primele două colegii cuprindeau pe marii proprietari funciari, iar al treilea burghezia şi liber-profesioniştii. Dacă cetăţenii aparţinând acestor trei colegii votau direct, la colegiul IV ţăranii votau indirect prin reprezentanţi.

Prin Constituţia din 1866, Principatele au devenit monarhie constituţională. Puterea executivă era exercitată de un Consiliu de miniştri, puterea legislativă de Reprezentanţa Naţională, bicamerală, care printre alte atribuţii avea drept de interpelare a guvernului, iar puterea judecătorească era încredinţată instanţelor de judecată.

Domnul era şeful statului, comandatul suprem al armatei, având atât prerogative executive, cât şi legislative. El putea convoca şi dizolva Parlamentul, numea şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga regile, având şi drept de veto absolut, declara război şi încheia pacea. De asemenea, putea iniţia proiecte legislative dacă erau contrasemnate de ministrul de resort.

La 6 iulie, înainte de a fi dizolvată, Adunarea Constituantă a votat proiectul de lege electorală (vezi Legea electorală din 1866). Aceasta completa prevederile electorale menţionate în Constituţie.

Sfârşitul guvernării

Consiliul de miniştri prezidat de Lascăr Catargiu a avut viaţă scurtă din cauza prăpastiei ideologice dintre membrii săi: pe de o parte, liberalii radicali (C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu), reprezentând stânga politică, pe de altă parte, conservatorii în frunte cu primul ministru, reprezentând spectrul politic al dreptei. Acest fapt a alimentat un permament sentiment de neîncredere.

Criza ministerială este agravată de respingerea măsurilor preconizate de radicali pentru ameliorarea finanţelor (moneda-hârtie) şi de atitudinea pe care urma să o adopte România în cazul izbucnirii unui conflict între Prusia şi Austria. În urma demisiei celor doi radicali, guvernul şi-a depus mandatul.

Componenţa cabinetului

Portofoliu	Portret	Nume	Orientare politică	Mandat
Preşedintele Consiliului de Miniştri		Lascăr Catargiu	conservator	11 mai 1866 - 13 iulie 1866
Ministru de Interne		Lascăr Catargiu	conservator	11 mai 1866 - 13 iulie 1866
Ministrul Afacerilor Străine		Petre Mavrogheni	conservator moderat	11 mai 1866 - 13 iulie 1866
Ministru de Război		Ioan Grigore Ghica	independent	11 mai 1866 - 13 iulie 1866
Ministrul Finanţelor		Ion C. Brătianu	radical	11 mai 1866 - 13 iulie 1866
Ministrul Justiţiei		Ion C. Cantacuzino	centrist	11 mai 1866 - 13 iulie 1866
Ministrul Lucrărilor Publice		Dimitrie A. Sturdza	liberal moderat	11 mai 1866 - 13 iulie 1866
Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii		Constantin A. Rosetti	radical	11 mai 1866 - 13 iulie 1866

Bibliografie

• Bulei, Ion; Mamina, Ion, Guverne şi guvernanţi (1866 - 1916), Editura Silex, Bucureşti, 1994
• Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007
• Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1999, Editura Machiavelli, ediţia a II-a, Bucureşti, 1999
• Nicolescu, Nicolae C., Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003