Guvernul Lascăr Catargiu (2)

Guvernul Lascăr Catargiu (2)
Mandat 11 martie 1871 - 31 martie 1876
Prim-ministru		Lascăr Catargiu
Coaliţie		conservatori
Index: Guvernele României
←			→

Guvernul Lascăr Catargiu (2) a funcţionat între 11 martie 1871 - 31 martie 1876. A fost caracterizat de Titu Maiorescu drept „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiunii de la 1866”.

A fost primul guvern stabil după 1866 cu măsuri luate în toate domeniile. Se remarcă tentativele de soluţionare a problemei căilor ferate şi acţiunile în plan economic, în special Convenţia cu Austro-Ungaria din 1875.

Contextul instalării

Pe fondul scandalului legat de afacerea Strousberg şi a definitivării procesului de unificare a Germaniei în dauna Franţei, manifestările antidinastice şi republicane s-au intensificat. În urma incidentului de la sala Slătineanu, când o răscoală a populaţiei Capitalei faţă sărbătorirea cu mult fast a zilei de naştere a împăratului Wilhelm de către colonia germană din Bucureşti s-a sfârşit în sânge, Carol a fost la un pas să abdice.

A fost convins să nu facă acest gest de conservatorul Lascăr Catargiu, promiţându-i domnului „un guvern tare” care să restabilească ordinea.

Activitatea guvernamentală

Pentru a deţine majoritatea în Adunarea Deputaţilor, aceasta este dizolvată pe 16 martie. Alegerile au loc între 2/8 mai 1876 şi au avut ca rezultat o majoritate zdrobitoare a conservatorilor. În Cameră nu au putut pătrunde decât trei radicali, cinci fracţionişti şi doi liberali moderaţi.

Problema căilor ferate

Printre primele măsuri ale guvernului se numără anularea concesiunii Strousberg. Deţinătorii de obligaţiuni s-au constituit într-o societate pe acţiuni preluând toate drepturile şi îndatoririle concesionarilor. Cu sprijinul Germaniei, noua societate înfiinţată se angaja să termine lucrările prevăzute în vechea concesiune, beneficiind de dreptul de a emite noi obligaţiuni pentru terminarea lucrărilor, cu o dobândă mai mică de 4%. De această situaţie au profitat magnaţii financiari germani, în special bancherii Gerson Bleichroder şi A. Hansemann, care au preluat majoritatea obligaţiunilor.

Însă, era clar că această societate cu caracter financiar nu avea experienţa necesară exploatării şi construcţiei unei reţele feroviare. În acest sens, în februarie 1872, aceasta încheie o convenţie cu societatea feroviară privată Staatsbahn, cu sediul la Viena, pentru exploatarea reţelei terminate şi a celei ce va fi terminată. Lucrul se reia, astfel că pe 1 septembrie 1872 se deschide, în mod oficial, magistrala Roman - Bucureşti - Piteşti, cu prelungirea Tecuci - Bârlad, iar în iarna aceluiaşi an se face racordul cu staţia Bucureşti Nord.

În continuare căile ferate au iscat discuţii aprinse în Parlament, deşi majoritatea conservatoare era zdrobitoare. Compania londoneză G. B. Crowley a reuşit să obţină concesiunea construcţiei liniei Ploieşti - Predeal cu doar şapte voturi mai mult în Cameră decât majoritatea absolută de 55. Asupra acestui vot au existat suspiciuni de corupţie deoarece o societate de capitalişti români oferiseră condiţii mai bune pentru construirea aceleiaşi linii. De altfel, în decembrie 1876, Crowley va întrerupe lucrările, concesiunea va fi anulată, iar linia va fi preluată de un capitalist francez, costul total rezultat fiind cu 8 milioane de lei mai puţin de cât pretinsese afaceristul londonez.

În 1874 reapare pe ordinea de zi problema Strousberg, deoarece Societatea acţionarilor îşi termină fondurile şi nu mai putea face plăţilor curente. Soluţia de salvare propusă a fost ipotecarea întregii reţelei exploatate. După lungi tratative, s-a ajuns la concluzia că puterea financiară a statului era insuficientă, dar nici falimentul societăţii nu era de dorit, căci s-ar fi produs adevărate complicaţii internaţionale. În problema căilor ferate erau implicate persoane influente din aristocraţia germană ceea ce putea afecta raporturile româno-germane în contextul crizei orientale.

Au loc tratative diplomatice, cu implicarea directă a cancelarului german Bismarck, în cele din urmă România acceptând o răscumpărare parţială de 220 de km. Situaţia se mai remediază după terminarea ultimei linii Piteşti - Vârciorova în vara anului 1875. Această ultimă linie costase 70 de milioane de lei, iar de completări, finisări şi mici refaceri se ocupa consorţiul Staatsbahn.

Acţiuni în planul economic

În domeniul agriculturii se adoptă o nouă lege a învoielilor agricole şi, după o îndelungată discuţie şi mai multe amendamente, la 9 martie 1873 este aprobat proiectul de înfiinţare a Băncii Agricole. De asemenea, a existat şi o propunere de înfiinţare a unei bănci naţionale, însă realitatea politică, România nu era un stat independent, a împiedicat avansarea discuţiilor pe acest subiect.

Pentru a rupe regimul dependenţei economico-comerciale faţă de Poartă şi în contextul afirmării independenţei României, la 10 iunie 1875 este semnată o Convenţie comercială cu Austro-Ungaria, aprobată de Parlament două săptămâni mai târziu. Convenţia stabilea tarife vamale mult diminuate pentru produsele din ambele ţări. Chiar dacă prin acest act statul român putea exporta produse agricole pe teritoriul dublei monarhii, ea a frânat dezvoltarea unei industrii naţionale deoarece produsele româneşti nu puteau concura pe piaţă cu produsele austriece de o calitate mult superioară.

Convenţia a fost socotită de Vasile Boerescu drept un succes al politicii externe româneşti deoarece prin firmanul de învestitură a lui Carol din 23 octombrie 1866 România nu putea să încheie nici o convenţie directă cu vreo putere străină şi Poarta percepea un drept vamal de 8% pentru toate articolele importate în Principate. Acum, o mare putere recunoştea emanciparea economică a României de sub suzeranitate Porţii.

Sfârşitul guvernării

Deşi la alegerile de la sfârşitul lunii aprilie 1875 conservatorii obţin majoritatea absolută a mandatelor în Cameră, o lună mai târziu, pe scena politică apare primul partid modern al României intitulat Partidul Naţional Liberal. Acesta reunea gruparea radicală condusă de Brătianu şi Rosetti, fracţioniştii lui N. Ionescu, şi cele două facţiuni moderate conduse de Ion Ghica, respectiv Mihail Kogălniceanu. În numai un an acesta reuşeşte să se organizeze, astfel că poziţia dominantă a conservatorilor se vedea ameninţată.

În martie 1876, Senatul se opune la două proiecte de lege pentru acoperirea deficitului anului precedent, iar guvernul primeşte vot de blam. Carol dizolvă Senatul pentru lămurirea situaţiei, iar în alegerile din 26/30 martie Partidul Naţional Liberal obţine 36 mandate faţă de cele 23 ale conservatorilor. Ca urmare, Lascăr Catargiu îşi depune mandatul.

Componenţa cabinetului

Portofoliu	Portret	Nume	Grup politic	Mandat
Preşedintele Consiliului de Miniştri		Lascăr Catargiu	conservator	11 martie 1871 - 31 martie 1876
Ministru de Interne		Lascăr Catargiu	conservator	11 martie 1871 - 31 martie 1876
Ministrul Afacerilor Străine		Gheorghe Costa-Foru	conservator	11 martie 1871 - 27 aprilie 1873
		Vasile Boerescu	conservator	28 aprilie 1873 - 7 noiembrie 1875
		ad. int. Lascăr Catargiu	conservator	7 noiembrie 1875 - 30 ianuarie 1876
		Ion Bălăceanu	conservator	30 ianuarie 1876 - 31 martie 1876
Ministru de Război		Christian Tell	conservator	11 martie 1871 - 14 martie 1871
		Ion Emanoil Florescu	conservator	14 martie 1871 - 31 martie 1876
Ministrul Finanţelor		Petre Mavrogheni	conservator	11 martie 1871 - 7 ianuarie 1875
		Gheorghe Grigore Cantacuzino	conservator	7 ianuarie 1875 - 30 ianuarie 1876
		Ioan Strat	conservator	30 ianuarie 1876 - 31 martie 1876
Ministrul Justiţiei		Nicolae Creţulescu	independent	11 martie 1871 - 28 octombrie 1872
		Emanoil Costache Epureanu	conservator	28 octombrie 1872 - 31 martie 1873
		ad. int. Christian Tell	conservator	31 martie 1873 - 25 octombrie 1873
		Alexandru N. Lahovari	conservator	25 octombrie 1873 - 31 martie 1876
Ministrul Lucrărilor Publice		Nicolae Creţulescu	independent	11 martie 1871 - 16 decembrie 1873
		Gheorghe Grigore Cantacuzino	conservator	16 decembrie 1873 - 7 ianuarie 1875
		Theodor Rosetti	conservator (Junimea)	7 ianuarie 1875 - 31 martie 1876
Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice		Gheorghe Costa-Foru	conservator	11 martie 1871 - 14 martie 1871
		Christian Tell	conservator	14 martie 1871 - 9 ianuarie 1874
		ad. int. Vasile Boerescu	conservator	9 ianuarie 1874 - 7 aprilie 1874
		Titu Maiorescu	conservator (Junimea)	7 aprilie 1874 - 30 ianuarie 1876
		Petre P. Carp	conservator (Junimea)	30 ianuarie 1876 - 31 martie 1876

Bibliografie

• Bulei, Ion; Mamina, Ion, Guverne şi guvernanţi (1866 - 1916), Editura Silex, Bucureşti, 1994
• Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007
• Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1999, Editura Machiavelli, ediţia a II-a, Bucureşti, 1999
• Nicolescu, Nicolae C., Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003