Ioan Maiorescu

Ioan Maiorescu
Nume de botez		Ioan Trifu
Născut		1811, Bucerdea, judeţul Alba
Decedat		4 septembrie 1864, Craiova, judeţul Dolj
Ocupaţie		profesor, publicist
Căsătorit cu		Maria Popazu
Copii		Titu Maiorescu

Ioan Maiorescu (n. 1811, Bucerdea, judeţul Alba - d. 4 septembrie 1864, Craiova, judeţul Dolj) a fost profesor şi publicist român.

Originea şi familia

A fost fiul unei familii de ţărani români din Transilvania. Numele de familie era de fapt Trifu, dar l-a schimbat în Maiorescu pentru a sublinia înrudirea sa cu Petru Maior.

S-a căsătorit cu Maria Popazu şi a fost tatăl lui Titu Maiorescu.

Activitatea

A studiat la Blaj, Cluj, Pesta şi Viena, unde a frecventat cursuri de istorie şi teologie. A terminat teologia la seminarul Sfânta Barbara.

În 1836 trece Carpaţii şi se stabileşte la Cerneţi, judeţul Mehedinţi, unde înfiinţează o şcoală primară. În 1837 este numit inspector şi profesor la gimnaziul din Craiova. În urma unor conflicte şi-a pierdut postul pentru o scurtă perioadă, în anul 1843. A colaborat la "Foaie pentru minte, inimă şi literatură".

În 1848 a fost însărcinat de guvernul provizoriu revoluţionar de la Bucureşti cu o misiune pe lângă guvernele de la Pesta, Viena şi Frankfurt. A încercat să facă cunoscută Europei situaţia românilor, prin articole publicate în diverse ziare.

A publicat "Die Romänen der Östereichischen Monarchie", o lucrare prin care s-a străduit să scoată la suprafaţă meritele românilor transilvăneni, care au luptat în revoluţia paşoptistă de partea Casei de Austria. În această lucrare el a publicat, traduse în limba germană, rapoartele prefecţilor Avram Iancu, Axente Sever şi Simion Balint, care până în ziua de azi au rămas un extrem de important izvor istoric pentru istoria românilor.

Între 1853-1856 a fost funcţionar superior la ministerul de justiţie de la Viena, traducând în limba română mai multe codice de legi.

În 1857 a călătorit în Istria, vizitând românii care trăiau acolo, iar ca urmare a întocmit un vocabular al dialectului acestora.

Întors definitiv în ţară, a ajuns în 1859 director al Eforiei şcolilor, apoi profesor la Facultatea de Litere.

Bibliografie

• Diaconovici, C. - Enciclopedia română publicată din însărcinarea şi sub auspiciile Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, volumul III, 1904, Editura W. Krafft, p. 172