Ion Emanoil Florescu

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Ion Emanoil Florescu
Ioan Emanoil Florescu.jpg
Născut 7 august 1819, Râmnicu Vâlcea
Decedat 10 mai 1893, Paris
Ocupaţie general de armată, om politic
 
Stema Senatului.png
  Preşedintele
Senatului României
Mandat
4 noiembrie 1888 - 7 decembrie 1889
17 noiembrie 1890 - 21 februarie 1891
 
Stema Regatului Romaniei (1881-1921).png
 Preşedintele
Consiliului de Miniştri
Mandat
4 aprilie 1876 - 26 aprilie 1876
21 februarie 1891 - 26 noiembrie 1891
Partide Partidul Conservator
(1880 - 1893)
Căsătorit cu Ecaterina Bibescu
Părinţi Emanoil Florescu
Tinca Faca

Ion Emanoil Florescu (n. 7 august 1819, Râmnicu Vâlcea - d. 10 mai 1893, Paris), general de armată, om politic român, a adoptat numeroase reforme în calitat de preşedinte al Consiliului de miniştri, ministru de Război şi ministru de Interne. De asemenea, Florescu a îndeplinit timp de două mandate funcţia de preşedinte al Senatului.

Originea. Studiile

Ion Emanoil Florescu era fiul vornicului Emanoil Florescu şi al Tincăi Faca, fiind înrudit şi cu domnitorul Alexandru D. Ghica. Primele studii le primeşte în familie, iar în 1832 se înscrie la Liceul „Sfântul Sava”. Patru ani mai târziu pleacă la Paris, unde frecventează cursurile Liceului „Louis le Grand“ (18361840) şi École d’État Major (18401842).

Ascensiunea în ierarhia militară

Revenind în ţară, Florescu îmbrăţişează o carieră militară, care s-a dovedit a fi foarte spectaculoasă. Înscris în armată încă de la 14 ani, devine ofiţer de ordonanţă, aghiotant al domnitorului cu grad de căpitan (1843), maior (1845) şi a fost unul dintre fondatorii Şcolii militare de la Bucureşti (1847), unde a ţinut primul curs de tactică şi strategie militară. În acelaşi timp, se căsătoreşte cu Ecaterina, fiica domnului Gheorghe Bibescu. La 23 aprilie 1848 a fost înaintat la gradul de colonel şi numit vornic al temniţelor de pe cuprinsul Munteniei În timpul revoluţiei paşoptiste a demisionat din armată şi l-a urmat în exil pe Bibescu, iar în 1849 a fost voluntar în armata rusă participantă la înfrângerea revoluţiei din Transilvania.

Când revine în ţară, domnitorul Barbu Ştirbei îl numeşte din nou vornic al temniţelor. În 1854 devine ataşat ca ofiţer de ordonanţă, cu gradul de colonel, la cartierul general rus în Războiul Crimeii. Ulterior, devine comandant–şef al armatei române şi al Şcolii superioare de război (18591866), cu gradul de general de brigadă (1860). Deputat în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, Florescu îi acordă votul lui Alexandru Ioan Cuza.

Ministru de Război. Ministru de Interne

După Unirea Principatelor, devine membru în Comisia centrală de la Focşani şi ministru de Război în mai multe cabinete din ambele ţări. După unificarea Ministerelor de Război, petrecută sub mandatul său, generalul Florescu afirma: „unirea Ministerelor de Război din ambele Principate a fost întâiul pas scris către unirea definitivă a Principatelor”. De asemenea, a făcut parte din delegaţia trimisă de Cuza în Rusia pentru a obţine recunoaşterea unirii în plan administrativ a celor două ţări româneşti (1861). În timpul lui Carol I, Ion Florescu a exercitat în mai multe guverne funcţiile de ministru de Război şi ministru de Interne. Este autorul proiectului de lege care asigura ordinea şi disciplina (22 noiembrie 1871) şi al noii legi de organizare a armatei (29 februarie 1872).

Ca ministru de război, între 1871-1876, a propus şi a dotat artileria română cu cele mai moderne şi mai puternice tunuri de câmp din acea vreme, tunurile de producţie germană Krupp, calibru 87 mm, în anul 1874.

Ca ministru de Interne, a adoptat „Regulamentul pentru serviciul Jandarmeriei în oraş”, potrivit căruia Jandarmeria, care rămânea în subordinea Ministerului de Război, răspundea la solicitările Internelor pentru îndeplinirea unor misiuni administrative, de pază şi ordine publică. Jandarmii „executau serviciul la prefectura poliţiei, la teatru, concerte, baluri şi serbări publice fără a se amesteca cu alte trupe”.

Mandatul de prim-ministru

În ziua semnării Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1876, care deschidea drumul României către cucerirea Independenţei de stat, Florescu primeşte mandatul de prim-ministru, dar nu reuşeşte să se menţină în funcţie decât 20 de zile, până în 26 aprilie. El a participat în fruntea unei delegaţii militare române la manevrele armatei ruse de la Krasnoe Selo (1876), a contribuit la crearea cavaleriei uşoare, a mărit numărul regimentelor de infanterie şi a introdus obligatoriu instrucţia militară la Universitate.

Preşedinte al Senatului. Ultimii ani din viaţă

Ion Florescu, membru al grupării politice conservatoare, s-a numărat printre disidenţii conservatori ce au format cu liberalii sinceri, conduşi de Gheorghe Vernescu, formaţiunea politică intitulată Partidul Liberal Conservator. Ca membru al acestei formaţiuni politice, Florescu obţine două mandate în funcţia de preşedintele Senatului, iar între 21 februarie 1891 - 26 noiembrie 1891 devine pentru a doua oară primul ministru al României. Partidul Liberal Conservator se dizolvă, aşadar ultimii ani din viaţă îl regăsesc iarăşi în rândurile Partidul Conservator. A avut şi o activitate ştiinţifică, fiind preşedinte al „Societăţii române de arme, gimnastică şi dare la semn” (1862), al „Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român” (1867) şi membru fondator al „Ateneului Român”, inaugurat în februarie 1888.

Ion Emanoil Florescu moare la Paris, pe 10 mai 1893, la vârsta de 74 de ani.

Activitatea politică

Activitate Mandat
Deputat 1868
Senator 1876
Preşedintele Senatului 4 noiembrie 1888 - 7 decembrie 1889
17 noiembrie 1890 - 21 februarie 1891
Ministru de Război 30 septembrie 1862 - 11 octombrie 1863
14 martie 1871 - 31 martie 1876
4 aprilie 1876 - 26 aprilie 1876
Ministrul de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice 14 iunie 1865 - 30 ianuarie 1866
Ministru de Interne 4 aprilie 1876 - 26 aprilie 1876
Preşedintele Consiliului de Miniştri 4 aprilie 1876 - 26 aprilie 1876
21 februarie 1891 – 26 noiembrie 1891

Opere selective

  • Teoria dării la semn, 1845
  • Expunere la îmbunătăţirile cele mai însemnătoare introduse în armata Principatelor Unite de la 24 ianuarie 1859–1 iunie 1861, 1861
  • Datoriile ostaşului, 1876
  • Contingentul armatei, 1877
  • Studii şi pregătiri militare, 1878
  • Instituţiunea militară bazată pe şcoală, 1889
  • Armatele vechi şi moderne, 1890

Bibliografie

  • Neagoe, Stelian - Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp.276-280 ISBN 973-99321-7-7
  • Nicolescu, Nicolae C. - Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp.178-180 ISBN 973-8200-49-0
  • Stroea, Adrian, col. conf. univ. dr., Băjenaru, Gheorghe, lt. col - Artileria română în date şi imagini, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010 ISBN 978-606-524-080-3