Istoria Sibiului

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Acest articol tratează istoria Sibiului.

Înfiinţarea Sibiului

Sub actuala vatră a oraşului au fost descoperite urme foarte vechi de locuire, vestigiile aşezării daco-romane numită Cedonia. În perioada 1141-1162 pe teritoriul actual al municipiului şi-au făcut apariţia colonişti saşi. Prima menţionare documentară a localităţii a fost făcută la 20 decembrie 1191 cu numele Cibinum şi apare într-un document papal emis la Roma. A apărut mai apoi consemnată cu diferite nume Prepositus Cibiniensis (1192-1196), Prepositus Scibiniensis (1211), Villa Hermani (1223), Hermannstadt (1366).

Începuturile Sibiului stau sub semnul colonizărilor săseşti. Primii colonişti proveneau din teritoriile germane de la vest de Rin şi erau flamanzi, valoni şi franconi. În documentele din acea perioadă ei apar cu numele flandrenses, teutonici şi saxoni, dar ultima dintre denumiri s-a generalizat asupra întregii populaţii germanice. EI au primit privilegii pentru a stăpâni fundus regius (pământul regal), întărite prin „bula de aur a saşilor” din 1224. Primii locuitori ai Sibiului s-au aşezat în zona Oraşului de Jos, apoi, treptat, aşezarea se extinde către Oraşul de Sus. Între 1191 - 1224, pe platoul din Oraşul de Sus sibienii construiesc o bazilică în stil romanic. Dacă la început aşezarea purta numele râului Cibin, la 1223 apare pentru prima dată denumirea villa Hermanni, probabil după numele celui care i-a condus pe saşi la aşezarea lor aici. De altfel, legenda spune că[1], o colonie săsească din Franconia condusă de un anume Hermann din Nürnberg ar fi întemeiat aşezarea.

Abia întemeiat, la mai puţin de un secol de viaţă, Sibiul este trecut prin foc şi sabie în 1241-1242, odată cu Marea invazie tătară. Atât de grav a fost afectat oraşul încât a fost la un pas să fie părăsit. Atunci au mai rămas doar 0 sută de locuitori, însă prin tenacitatea de care au dat dovadă, treptat, localitatea a fost reconstruită. De atunci înainte, amintirea tătarilor şi teama de invazie, i-a determinat pe sibieni să fortifice continuu oraşul. Ei au construit ziduri şi turnuri puternice, la adăpostul cărora Sibiul s-a putut dezvolta. Deja în secolul XV Sibiul şi-a căpătat renumele de cea mai puternică cetate a Transilvaniei. Totodată Sibiul medieval a devenit o aşezare prosperă , centru administrativ al saşilor şi cetate strategică de mare importanţă la graniţa de sud.

Dezvoltarea Sibiului medieval

Încă de la începuturile sale, Sibiul a fost un centru predilect al meşteşugarilor. Coloniştii au adus cu ei experienţa şi cunoştinţele din aşezările de baştină, având o tehnologie şi organizare superioară celei cunoscute în Transilvania. EI au dezvoltat pielăritul, tăbăcăritul, prelucrarea fierului, dulgheritul, olăritul, tehnica construcţiilor în piatră etc. Organizarea lor s-a făcut în bresle de meşteşugari. Primul lor regulament de funcţionare datează din 1376. Tot în acea perioadă iau fiinţă nu mai puţin de 19 bresle, cu 25 de branşe meşteşugăreşti. Spre comparaţie, în aceeaşi perioadă, la Ulm existau 17 bresle, la Augsburg 15, la Köln 22 sau 28 la Strasbourg. Numărul lor a crescut ulterior, precum şi importanţa pe care au jucat-o în viaţa politică şi în apărarea cetăţii.

Pe această structură economică s-a dezvoltat ulterior comerţul. La început, comerţul Sibiului se făcea cu zonele învecinate, însă treptat aria sa de acoperire s-a extins foarte mult. Domnii Ţării Româneşti, începând cu Vladislav I (1364 - 1377) au promovat comerţul cu Sibiul, de unde îşi procurau articole meşteşugăreşti, obiecte de lux, armament şi tehnică de război. Cu timpul, zona de interes comercial a Sibiului s-a orientat către sudul Carpaţilor, însă a trebuit să facă faţă puternicii concurenţe a Braşovului. De asemenea, este de remarcat şi comerţul pe care îl întreţinea cu Moldova, existând documente care arată relaţiile comerciale de pe vremea lui Ştefan cel Mare.

Planul bătăliei de la Sibiu

În 1432 şi 1437 au loc primele atacuri otomane asupra Sibiului. Anul următor, sultanul Murad al II-lea a supus cetatea unui asediu de opt zile, fără să reuşească să o cucerească, dar jefuiesc Mediaşul şi Sighişoara. De asemenea, în 1442, Mezid beg încearcă să cucerească Sibiul, dar intervine Iancu de Hunedoara şi cu ajutorul apărătorilor cetăţii îi zdrobeşte pe turci la 22 martie. Următoarea tentativă otomană are loc în 1493, tot fără succes. Totuşi, turcii jefuiesc localităţile din jurul Sibiului şi cauzează distrugeri Oraşului de Jos. Un detaşament condus de primarul Georg Hecht, alături de cete de români, îi pun pe fugă pe turci şi recuperează paguba. Tot atunci, sibienii decid să extindă fortificaţiile şi asupra Oraşului de Jos.

La început de secol XVI, Sibiul se prezenta ca o cetate prosperă, în plină dezvoltare. Numărul de bresle trecuse de 30, iar armurierii, artificierii, tipografii şi orfevrierii duseseră faima Sibiului departe peste hotare. Monopolul asupra comerţului era în mâna patriciatului (clasa conducătoare), printre care cei mai cunoscuţi erau Haller, Lulay sau Ambruster.

Sibiul în timpul perioadei otomane

După dezastrul de la Mohacs (1526), Transilvania capătă o autonomie specială, dar de data aceasta sub suzeranitate turcească (1541). Sibiul are de suferit prin aceea că Înalta Poartă preia monopolul asupra comerţului cu Ţările Române. Spre sfârşitul secolului, mai multe elemente influenţează negativ comerţul sibian: otomanii preiau controlul gurilor Dunării, Ungaria este transformată în paşalâc turcesc iar drumurile comerciale către vestul şi centrul Europei care treceau pe aici cad în mâna otomanilor, oraşele hanseatice decad. Mai mult, sub otomani, armenii şi grecii se aşează în Sibiu şi fac concurenţă vechilor întreprinderi de comerţ. Deja la 1636, negustori greci au constituit la Sibiu prima „Companie grecească” din Transilvania. Principalul debuşeu al mărfurilor sibiene rămâne Ţara Românească.

În ceea ce priveşte viaţa internă a oraşului, în secolele XVI-XVII se formează o castă nobiliară care monopolizează magistraturile şi se îmbogăţeşte tot mai mult, în timp ce populaţia Sibiului creşte şi la fel şi numărul săracilor. Tot mai mulţi ţărani, printre care mulţi români care fugeau de iobăgie, se aşează în afara zidurilor cetăţilor, sporind numărul de locuitori. Între timp, au loc numeroase evenimente politice şi militare care afectează viaţa oraşului. Deosebit de intens a fost asediul dintre 1529 - 1536 din partea lui Ioan Zapolya, care împreună cu epidemia de ciumă din 1531, inundaţiile din 1533 şi foametea din 1535, au slăbit mult Sibiul, obligându-l în 1536 să cedeze presiunilor lui Zapolya.

Pe plan politic, după intrarea Transilvaniei sub suzeranitate otomană, în oraş se formează două curente: unul filo-habsburgic şi unul pro-otoman, ele luptând pentru influenţă şi alternând la conducerea urbei. În 1551, Transilvania e ocupată temporar de habsburgici şi în Sibiu este instalată o garnizoană proprie, alta decât cea proprie. Prin aceasta Sibiul are de suferit din cauza abuzurilor şi în plus în 1554 izbucneşte epidemia de ciumă care seceră 3.200 de vieţi. Anul următor, un incendiu de proporţii devastează peste 500 de case. Însă habsburgicii nu rezistă mult, pentru că în 1556 armatele lui Pătraşcu cel Bun şi Alexandru Lăpuşneanu, cu sprijin turcesc, îi alungă pe habsburgi. Profitând de ocazie, populaţia se răscoală împotriva patricienilor, însă răscoala este înnăbuşită şi liderii ei decapitaţi în Piaţa Mare. După acest moment, timp de câteva decenii, juzii regali Augustin Hedwig şi Albert Huet vor menţine stabilitatea politică a Sibiului, declarând loialitate otomanilor, păstrând relaţii bune cu ţările române, menţinând totuşi simpatii habsburgice.

În timpul conducerii lui Albert Huet, lângă Sibiu, la Şelimbăr, a avut loc bătălia dintre Mihai Viteazul şi Andrei Bathory, în care principele muntean obţine o strălucită victorie. Timp de câteva luni în care Mihai şi-a extins stăpânirea asupra sudului Transilvaniei, Sibiul a fost neutru, dar după ce se declanşează opoziţia nobiliară condusă de Giorgio Basta, Magistratul trece de partea acesteia. La trei zile după ce Mihai Viteazul era ucis la Turda, Giorgio Basta era primit cu onoruri în cetatea Sibiului, iar ca răsplată, el a dăruit oraşului castelul de la Buia şi cele 14 sate aparţinătoare, domeniu care aparţinuse lui Mihai Viteazul.

Secolul XVII a debutat sub auspiciile luptelor interne pentru controlul Principatului, în care Sibiul cade la mijloc, fiind considerat "cheia stăpânirii Transilvaniei". În 1610 principele Gabriel Bathory, la început filo-habsburgic, apoi duşman al acestora, reuşeşte să-i păcălească pe sibieni să-l primească în cetate, după care o ocupă cu 20.000 de ostaşi şi se dedă la jefuirea ei şi alungarea locuitorilor. Solicitat de imperiali, Radu Şerban intervine şi îl înfrânge pe Bathory în Ţara Bârsei. Acesta din urmă se refugiază în cetatea Sibiului, atrăgând după sine asediul - fără succes - a lui Radu Şerban. Abia peste doi ani, o coaliţie de forţe moldo-muntene reuşeşte să-l alunge pe Bathory din Sibiu în octombrie 1913. În urma lui avea să lase un oraş devastat, locuit de numai 53 de familii.

Sub Gabriel Bethlen (1613 - 1629), Sibiul revine la vechile privilegii şi intră într-o perioadă mai liniştită, timp în care se poate dezvolta din nou. Tot datorită jocurilor politice, în 1658 are loc ultimul asalt turcesc al Sibiului, când trupele marelui vizir Mehmed Koprulu vin să-l impună pe Acaţiu Barcsai în detrimentul antiotomanului Gheorghe Rakoczy al II-lea. Erau ultimele evenimente majore înainte ca turcii să fie alungaţi definitiv din Transilvania.

Capitală a Transilvaniei habsburgice

În 1688 armatele habsburgice intră în Transilvania şi pun capăt stăpânirii turceşti. Diploma Leopoldină din 1691 integrează Transilvania în Imperiul Habsburgic, recunoscând autonomia provinciei, dar şi privilegiile nobilimii şi a saşilor. Pentru că Sibiul era un centru tradiţional filo-habsburgic, Viena decide să stabilească capitala Transilvaniei aici. Va fi capitală şi reşedinţă a guvernatorului Transilvaniei pentru aproape 100 de ani, până în 1791.

Prin legăturile cu centrele de răspândire a iluminismului european, viaţa Sibiului capătă noi valenţe. Economia, viaţa social-culturală şi dezvoltarea urbanistică iau amploare. În schimb, au loc şi manifestări care diminuează puterea politică a Sibiului. Mai întâi, autonomia sa militară dispare, întrucât habsburgii instalează o garnizoană militară în locul apărării formate din proprii locuitori. În al doilea rând, viaţa religioasă este bulversată de apariţia iezuiţilor, franciscanilor şi a ordinului ursulinelor. Saşii luterani îşi văd astfel puternic diminuată influenţa lor în viaţa spirituală a oraşului. Nu în ultimul rând, presiunea fiscală creşte substanţial, ajungând să apese tot mai greu pe umerii sibienilor.

Între 1704 - 1711 are loc puternica răscoală a curuţilor, Sibiul trebuind să facă faţă atacurilor şi devastărilor răsculaţilor conduşi de Rakoczy al II-lea. Înfrântă această mişcare, influenţa Vienei este consolidată, iar Sibiul intră într-o perioadă de linişte care a durat până la Revoluţia din 1848. În 1791 pierde statutul de capitală în defavoarea Clujului.

Revoluţia de la 1848

Bătălia de la Sibiu, 11 martie 1849

Anul revoluţionar 1848 aduce Sibiul în mijlocul evenimentelor pentru emanciparea naţională a românilor. Dacă până atunci rolul românilor în istoria oraşului este limitat, acum Sibiul devine un centru ideologic al revoluţiei pentru români. L a 8 mai 1848, după Marea Adunare de la Blaj, la Sibiu are loc conferinţa prin care este elaborat proiectul programului Adunării Naţionale. Tot aici avea sediul Comitetul Naţional ales la Blaj. El avea 23 e membri, avându-i ca preşedinte pe Andrei Şaguna iar vicepreşedinte Simion Bărnuţiu. În vara şi toamna lui 1848, are loc ruptura dintre români şi maghiari, după ce maghiarii proclamă unilateral unirea Transilvaniei cu Ungaria. Comitetul de la Sibiu joacă un rol coordonator pentru forţele române. Însuşi Avram Iancu venea adesea la Sibiu pentru consultări cu membrii Comitetului. La 16/28 decembrie la Sibiu se desfăşoară Conferinţa Naţională care va stabili strategia acţiunii revoluţionare.

La începutul lui 1849, armatele revoluţionare maghiare conduse de generalul Bem încep ofensiva împotriva trupelor imperiale. La 21 septembrie are loc o primă bătălie la Şura Mare, în care maghiarii sunt respinşi. La 4 februarie, la Ocna Sibiului, imperialii sunt grav înfrânţi şi se refugiază în Sibiu. Aflaţi pe urmele lor, maghiarii lui Bem asediază oraşul şi îl cuceresc la 11 martie. Din această cauză, Comitetul Naţional Român este nevoit să se refugieze în Ţara Românească.

Soarta revoluţiei avea să fie decisă de intervenţia trupelor ţariste în favoarea habsburgilor. La presiunea acestora, la 20 iulie Bem este nevoit să părăsească Sibiul, iar două zile mai târziu oraşul este ocupat de trupele ţariste conduse de generalul Lüders. Maghiarii vor încercă să recucerească oraşul în 5 august, dar lipsiţi de vlagă, sunt nevoiţi să capituleze la 13 august la Şiria (Arad).

1849 - 1867

Deşi înfrântă, Revoluţia de la 1848 a avut consecinţe de durată pe toate planurile vieţii socio-politice din Transilvania. Mai cu seamă, naţiunea română se afirmă pe scena politică şi îşi revendică drepturile după secole în care fusese doar tolerată. Sibiul devine centrul „vieţii naţionale româneşti”[2].

Instaurarea regimului liberal în Imperiul Habsburgic (1860 - 1867) este o fereastră de oportunitate pe care românii o folosesc din plin. La 4 noiembrie 1861 elita românească înfiinţează la Sibiu „Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român” (ASTRA), organizaţie care avea să joace un rol important în mişcarea de emancipare a românilor ardeleni. În 1861 şi 1863 au loc la Sibiu congresele românilor prin care se hotărăsc modalităţile de acţiune pentru lupa naţională.

Pe acest fond în vara anului 1863 încep lucrările Dietei de la Sibiu. Pentru prima dată în istoria Transilvaniei, românii deţineau majoritatea locurilor. Maghiarii şi secuii au boicotat lucrările, saşii au fost deschişi la colaborarea cu românii. În aceste condiţii, deputaţii români şi saşi au votat Legea egalei îndreptăţiri a naţiunii române şi a confesiunilor sale, precum şi Legea pentru folosirea limbii române în administraţie şi justiţie, pe principiul egalităţii cu limbile germană şi maghiară.

Pe plan religios, Sibiul capătă o importanţă sporită după ce, în 1864, graţie eforturilor lui Andrei Şaguna, episcopia Sibiului este ridicată la rang de Mitropolie. Perioada liberală se încheie abrupt în 1867, după ce Austria, înfrântă în războiul austro-prusac, este nevoită să recurgă la un compromis cu Ungaria şi să lase Transilvania sub administraţie maghiară.

Perioada austro-ungară

Litografie din 1895 înfăţişând oraşul Sibiu

După instaurarea dualismului austro-ungar în 1867, Sibiul se dezvoltă sub auspiciile capitalismului industrial. Privilegiile saşilor fiind desființate după revoluţie şi cu foștii iobagi împroprietăriți, practicarea comerțului și a meseriilor era şi ea liberalizată. În acest context, breslele de meșteșugari, altădată fundamentul societății, au decăzut treptat, fiind private de autoritatea politică și monopolul asupra producției de odinioară. În locul lor se dezvoltă mica industrie. Astfel, în 1868 ia fiinţă fabrica Rieger, în 1873 fabrica de cazane, în 1890 fabrica de pielărie, în 1897 fabrica de cântare sau în 1904 fabrica de tricotaje. În 1884 breslele rămase au fost transformate în așa-numitele ”corporații industriale”, acestea fiind complet desființate în 1940.

De mare importanţă pentru dezvoltarea oraşului a fost legarea la reţeaua de cale ferată: astfel în 1872 este pusă în funcţiune calea ferată care lega Sibiul de Copşa Mică iar în 1897 cea către Vinţu de Jos. Tot atunci se face conexiunea, prin Defileul Oltului, cu România. În 1910 se termină segmentul de cale ferată îngustă dintre Sibiu şi Agnita, prin care se face legătura cu Sighişoara.

Sediul Băncii Albina din Sibiu

În sprijinul industriei sibiene a jucat un rol important convenţia comercială română-austro-ungară din 1875, întrucât a permis întărirea legăturilor economice ale Sibiului cu Regatul României. Însă după un deceniu de intensificare a comerţului, în 1886 izbucneşte Războiul vamal dintre România şi Austro-Ungaria (până în 1891) care a afectat economia sibiană.

Tot în această perioadă are loc şi dezvoltarea Sibiului într-un centru financiar. După ce saşii înfiinţaseră în 1841 Hermannstädter Allgemeine Sparkasse („Casa Generală de Economii din Sibiu”), cea mai puternica bancă a lor, a venit şi rândul românilor în 1871. Elita românească a înfiinţat atunci Banca Albina din Sibiu, cea care avea să extindă în toată Transilvania şi să devină cea mai importantă instituţie de credit a românilor ardeleni.

Primul Război Mondial

Perioada interbelică

Al Doilea Război Mondial

Perioada comunistă

Sibiul după 1990

Bibliografie

  • Avram, Alexandru; Crişan, Vasile, Sibiu. Ghid cultural-turistic, Editura FF Press, Bucureşti 1998
  • Dima, Alexandru, Sibiu, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti 1940
  • Ghinea, Dan, Enciclopedia geografică a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000
  • Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999 ISBN 973-9399-03-7
  • Wagner, Ernst, Istoria saşilor ardeleni, Editura Meronia, Bucureşti 2000 ISBN 973-99451-7-2

Note

  1. Predescu, p.779
  2. caracterizare dată de istoricul Ioan Lupaş