Legea electorală din 1864

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Legea electorală din 1864 a fost un act legislativ adoptat odată cu Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris după „lovitura de stat” a lui Alexandru Ioan Cuza din 2 mai 1864 şi publicată în în „Monitorul oficial” nr. 146 din 3 iulie 1864. Aceasta scădea censul şi asigura o mai largă participare şi reprezentare la vot din rândul burgheziei şi ţărănimii. Este important de menţionat că cetăţenii cu drept de vot puteau alege numai membrii Adunării Elective, căci din Corpul ponderator făceau parte membri ai clerului, armatei, preşedintele Curţii de Casaţie, iar 64 de membri erau numiţi de domnitor.

Primele alegeri pe baza acestui act legislativ au avut loc pe 24/25 noiembrie 1864 şi a fost în vigoare până la adoptarea Constituţiei din 1 iulie 1866.

Contextul adopării legii electorale. Criza constituţională

Adoptarea noii constituţii şi a legii electorale a fost prilejluită de criza politică şi constituţională declanşată în primăvara anului 1864 între puterea executivă în stat şi puterea legislativă. Ruptura totală a survenit în momentul supunerii spre dezbatere de către Kogălniceanu a proiectului de lege rurală. Pe un fond politic deja încordat la maximum, această iniţiativă a declanşat o criză politică şi constituţională fără precedent. Proiectul presupunea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor, însă această problemă afecta în mod direct interesele membrilor Adunării, căci majoritatea acestora erau mari proprietari de pământ.

Astfel, de-a lungul anilor clasa politică a tergiversat continuu adoptarea unei soluţii pentru ţărani. Aşadar, în Adunare s-a format o nouă majoritate ostilă executivului, iar pe 13 aprilie 1864 cabinetul Kogălniceanu primeşte un vot de blam din partea Adunării. Din acest moment, primul ministru avea obligaţia de a depune mandatul echipei sale.

În acel moment, domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea două soluţii: fie să numească un nou guvern, fie să dizolve Adunarea pentru a declanşa organizarea de noi alegeri legislative, care se desfăşurau pe baza legii adoptate odată cu Convenţia de la Paris din 7 august 1858. Susţinut de domnitor, Mihail Kogălniceanu nu demisionează, însă nici Cuza nu dizolvă Adunarea, deoarece nu dorea ca noile alegeri să fie organizate tot pe baza aceleiaşi legi electorale.

În locul demisiei, două zile mai târziu, Kogălniceanu provoacă închiderea sesiunii parlamentare până pe 2 mai.

Art. I. Alegerea deputaţilor la Adunarea Electivă a României se face cu două grade. Alegătorii suntu sau primari sau direcţi.
Art. II. Suntu alegători primari toţi românii carii prin legea Comunală suntu alegătorii Consiliilor Comunale, cu escepţiunea de la Art. 22, lit b. din acea lege.

Acei ce plătescu o dare catre Statu de lei 48 suntu alegători în comunele rurale. Acei ce platescu o dare de lei 180 sau de lei 110, precum şi patentarii până la a cincea clasă inclusivu, întru cât au residenţa lor în oraşe, suntu alegători în comunele urbane.

Primele două articole ale legii electorale

Lovitura de stat din 2 mai 1864

Pe 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza dizolvă Adunarea legislativă, însă acest lucru nu atrage cu sine şi demisia Consiliului de miniştri aşa cum se obişnuia. Kogălniceanu ar fi trebuit să depună mandatul cabinetului său, iar domnitorul să numească un nou cabinet care trebuia să aibă sarcina de a organiza noi alegeri.

Domnitorul decide să adopte o nouă lege electorală şi un nou act constituţional, care să confere şefului statutului atribuţii sporite şi să diminueze rolul Adunării. S-au creat astfel premisele pentru instaurarea primului regim autoritar din istoria României.

Prevederile legii electorale

Alcătuirea corpului electoral

Potrivit actului legislativ, corpul electoral era alcătuit din alegători primari care votau indirect şi alegători direcţi. Cincizeci de alegători primari trebuiau să desemneze un alegător direct care să dispună de un venit de cel puţin 100 de galbeni. Din acestă categorie făceau parte cetăţenii în vârstă de cel puţin 25 de ani care plăteau un impozit de de 48 de lei la sate şi 80 de lei în oraşele cu o populaţie între 3.000 şi 15.000 de locuitori, iar în restul oraşelor cetăţenii care plăteau un impozit de minimum 110 lei.

Alegătorii direcţi plăteau un impozit minim de de 4 galbeni la un venit de 100 de galbeni, trebuiau să aibă 25 de ani împliniţi şi să fie ştiutori de carte. Tot din acestă categorie, fără a justifica venitul puteau face parte: preoţii, profesorii, doctorii, avocaţii, inginerii, arhitecţii, institutorii, pensionarii cu o pensie minimă anuală de 3.000 de lei şi licenţiaţii celorlalte facultăţi. Nu beneficiau de dreptul la vot persoanele supuse vreunei protecţii străine sau servitorii.

Elegibilitatea. Componenţa Corpului legislativ

De asemenea, pentru a fi eligibil, cetăţeanul trebuia să întrunească mai multe condiţii: să fi dobândit cetăţenia română prin naştere sau naturalizare, să aibă 30 de ani împliniţi şi un venit anual de 200 de galbeni. Fără a plăti cens puteau fi aleşi membri în Adunarea Electivă toţi românii care au exercitat funcţii înalte în serviciul statului, ofiţerii superiori în rezervă ai armatei. De asemenea, membrii Adunării Elective beneficiau de imunitate penală, iar frauda electorală era sever pedepsită.

Votul. Organizarea electorală

Votul era secret, iar mandatul se obţinea prin majoritatea absolută de 50% plus 1 din totalul voturilor valabil exprimate. Legea prevedea organizarea a două colegii teritoriale, primului aparţinând oraşele şi celui de-al doilea, judeţele, numărul deputaţilor distribuindu-se potrivit ponderii demografice, în special în oraşele foarte mari. Astfel, 94 de deputaţi aparţineau oraşelor, iar 66 de deputaţi aparţineau judeţelor. Mandatul de deputat era incompatibil cu alte diverse funcţii în administraţia publică (în special cu funcţia de ministru, directori în ministere şi prefecţi), precum şi cu funcţia de militar în serviciul activ. Categoria alegătorilor direcţi însuma aproximativ 570.690 de cetăţeni care alegeau 160 de deputaţi, ceea ce însemna că exista un deputat la aproximativ 25.000 de locuitori.

Vezi şi

Bibliografie

Adus de la „http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Legea_electorală_din_1864&oldid=35068”