Legea electorală din 1866

Legea electorală din 1866 a fost un act legislativ votat de Adunarea Constituantă la 6 iulie 1866, sancţionat şi promulgat de Carol I la 28 iulie şi publicat în „Monitorul Oficial” din 30 iulie 1866. Legea reia şi detaliază prevederile electorale prevăzute în noua Constituţie. Votul era cenzitar şi secret. Această act a abrogat legea electorală din 3 iulie 1864 şi a rămas în vigoare până la adoptarea legii electorale din 9 iunie 1884.

Primele alegeri pe baza acestei legi electorale au avut loc pe 29 octombrie/1 noiembrie, pentru Adunarea Deputaţilor, şi 3/5 noiembrie 1866, pentru Senat.

Corpul electoral pentru Adunarea Deputaţilor

Pentru Adunarea Deputaţilor, corpul electoral este împărţit în patru colegii pentru fiecare judeţ. Din colegiul I făceau parte cei care aveau un venit de la 300 de galbeni în sus, din colegiul II cei care aveau un venit de la 100 la 300 de galbeni inclusiv, iar din colegiul III făceau parte cei care plăteau către stat o dare anuală de 80 de lei, precum şi comercianţii sau industriaşii care plăteau un impozit de 80 de lei. Erau scutiţi de acest cens toate profesiunile liberale, ofiţerii în rezervă, profesorii şi pensionarii statului.

Toate aceste trei colegii alegeau direct. Primele două colegii alegeau câte un deputat pentru fiecare cele 33 de districte (adică 66 deputaţi), iar cel de-al treilea un număr de 58 de deputaţi ai oraşelor, reprezentanţi proporţional în funcţie de ponderea lor demografică. În Bucureşti de alegeau 6 deputaţi. Toate oraşele unui district formau un singur colegiu cu oraşulde reşedinţă.

Din colegiul IV făceau parte toţi aceia care nu se încadrau în nici o categorie de mai sus şi care plăteau o dare mai mică de 80 de lei. Din acest colegiu făceau parte şi preoţii. Membrii acestui colegiu votau indirect astfel: 50 de alegători înscrişi desemnau un delegat, iar delegaţii desemnaţi se întruneau în reşedinţa judeţului unde alegeau un deputat de district.

Numărul total al deputaţilor era de 157.

Corpul electoral al Senatului

Petru Senat, corpul electoral era împărţit în două colegii pentru fiecare judeţ. Din colegiul I făceau parte toţi proprietarii de fonduri rurale cu venituri funciare de cel puţin 300 de galbeni. Colegiul II, al oraşelor reşedinţă, se compunea din toţi proprietarii de imobile urbane cu un venit sub 300 de galbeni. Colegiile votau separat, fiecare alegând câte un reprezentant.

De asemenea, Universităţile din Bucureşti şi Iaşi trimiteau fiecare câte un senator ales dintre profesori.

Senatul era compus din 68 de senatori aleşi, cărora li se puteau adăuga membri de drept ai senatului: moştenitorul Tronului de la vârsta de 18 ani, cu vot deliberativ de la 25 de ani, mitropoliţii şi episcopii eparhioţi (Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Mitropolitul Primat al României, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Episcopul Romanului, Episcopul Râmnicului, Episcopul Buzăului, Episcopul Huşiului, Episcopul Argeşului, Episcopul Dunării de Jod).

Condiţiile pentru a fi alegător

Pentru a avea calitatea de alegător un cetăţean trebuia să cumuleze mai multe condiţii:

• a fi român din naştere sau a fi dobândit împământenirea
• a avea vârsta de 21 de ani împliniţi
• a reuni condiţiile cerute pentru a figura în colegiile indicate mai sus

Censul se dovedea doar prin chitanţele sau avertismentele din partea împlinitorilor de dări pe anul încheiat şi pe anul curent. Nu puteau fi alegători servitorii, cerşetorii, cei cu interdicţie judecătorească, cei supuşi vreunei protecţii străine, cei în stare de faliment declarat. De asemenea erau nedemni de această calitate cei lipsiţi de exerciţiul drepturilor civile şi politice, cei condamanţi pentru crimă, furt, înşelăciune, abuz, atentat la bunele moravuri sau corupţie.

Condiţiile pentru a fi elegibil în Corpurile legiuitoare

Pentru a fi elegibil în Adunarea Deputaţilor, un cetăţean trebuia să fie român prin naştere sau să fi dobândit împământenirea, să se bucure de drepturi civile şi politice, să aibă vârsta de 25 de ani împliniţi şi să domicilieze în România.

Deputaţii erau aleşi pe patru ani.

Pentru a fi elegibil în Senat, un cetăţean trebuia să fie român prin naştere sau să fi dobândit împământenirea, să se bucure de drepturi civile şi politice, să aibă vârsta de 40 de ani împliniţi, să domicilieze în România, să aibă un venit de orice natură de cel puţin 800 de galbeni. Erau scutiţi de acest cens mai multe categorii de demnitari ai statului.

Membrii Senatului erau aleşi pe 8 ani, la fiecare patru ani reînnoindu-se jumătate din componenţa lui prin tragere la sorţi.

Circumpscripţiile electorale

Judeţe constituie în parte câte o circumpscripţie: Argeş, Bacău, Bolgrad (până în 1878), Botoşani, Brăila, Buzău, Cahul (până în 1878), Covurlui, Dâmboviţa, Dolj, Dorohoi, Fălciu, Gorj, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Ismail (până în 1878), Mehedinţi, Muscel, Neamţ, Olt, Prahova, Putna, Râmnicu Sărat, Roman, Romanaţi, Suceava, Tecuci, Teleorman, Tutova, Vaslui, Vâlcea, Vlaşca.

Judeţe din Dobrogea, primite în urma Tratatului de la Berlin din 1 iulie 1878, vor fi organizate prin legea din 9 martie 1880 şi vor primi drepturile politice recunoscute prin Constituţie prin legea din 9 aprilie 1909.

Bibliografie

• STAN, Apostol, Putere politică şi democraţie în România (1859 - 1918), Editura Albatros, Bucureşti, 1995, ISBN 973-24-0357-8
• MAMINA, Ion, Monarhia constituţională în România. Enciclopedie politică. 1866 - 1938, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000 ISBN 973-45-0315-4