Legiunile româneşti de la 1848
de la Enciclopedia României
În timpul revoluţiei din 1848 - 1849 românii din Ardeal au organizat provincia, din punct de vedere administrativ, în prefecturi, care aveau puse în frunte un prefect. De pe raza acestor prefecturi s-au recrutat luptătorii românii, care s-au opus forţelor militare maghiare a căror scop era realizarea unirii Ardealului cu Ungaria, conform programului revoluţionar maghiar.
Din fiecare prefectură era planificat să se ridice la luptă un număr de zece mii oameni, care constituiau o legiune. Fiecare legiune îşi avea baza de recrutare într-o prefectură. Prefectul era atât conducătorul administrativ al prefecturii, cât şi căpetenia militară a legiunii, echivalent cu gradul de general din armate regulată. Legiunile îşi aveau bazele de concentrare şi instruire a luptătorilor în tabere, unde se adunau la semnalul stabilit combatanţii, se instruiau şi porneau în bătălii în marş, cu organizarea în stil militar a formaţiilor de luptă.
Luptătorii români şi-au oferit serviciile armatei austriece, dar din raţiuni politice, aceştia au fost lăsaţi de habsburgi să colaboreze cu armata imperială doar o scurtă perioadă de timp. Unul dintre principalele motive ale acestei colaborări limitate a fost frica autorităţilor imperiale de a înarma un număr atât de mare de români (era planificată punerea sub arme a unui număr de o sută de mii până la o sută cincizeci de mii de luptători români, după unele surse până la o sută nouăzeci şi cinci de mii), pe care ulterior nu i-ar mai fi putut controla.
În cursul anului 1848 fruntaşii români paşoptişti din Ardeal planificau recrutarea, înarmarea şi folosirea în luptă a cca cincisprezece legiuni, după unele surse până la douăzeci şi două legiuni, dacă se includea şi teritoriul locuit de saşi. Unele dintre ele se vor acoperi de glorie pe câmpurile de luptă transilvănene, altele vor rămâne doar în stadiul de proiect, nemaiputând fi înfiinţate datorită evenimentelor nefavorabile survenite între timp.
Combatanţii români nu au primit armament de la comandamentul suprem austriac. În total, se apreciază că legiunile româneşti au primit de la austrieci doar în jur de 1.000 puşti, multe din acestea fiind în stare proastă de întreţinere. Din timp în timp, armata austriacă a furnizat legiunilor praf de puşcă şi muniţie, dar acestea au fost procurate şi de către români, prin cumpărare sau prin capturi de la inamic. Majoritatea românilor au fost înarmaţi cu arme albe, în principal unelte agricole, luate din propriile gospodării: topoare, coase, furci etc. O parte dintre ei au fost înarmaţi cu lănci, fiind numiţi lăncieri. Unele surse maghiare indică faptul că unii români au luptat şi cu arcuri şi săgeţi, probabil dintre cei care braconau în zona de munte. Ca armament de foc moţii au folosit tunuri de lemn, de producţie proprie, iar în anul 1849 au reuşit să toarne la Câmpeni două tunuri din metal. În rest, puţina artilerie pe care au avut-o a fost constituită din tunuri capturate de la maghiari.
Legiunile nu aveau uniforme, românii luptau în straiele populare obişnuite, cu care erau îmbrăcaţi de acasă. Nu exista un sistem de aprovizionare cu alimente, combatanţii erau obligaţi să îşi aducă mâncare de acasă. De asemenea, nu exista un sistem sanitar organizat. În timpul bătăliilor şi după acestea, răniţii erau îngrijiţi de medicii care se întâmplau să se nimerească în zona de conflict. Combatanţii erau plătiţi pe perioada în care erau sub arme cu 8 creiţari pe zi, la fel ca soldaţii imperiali (austrieci). Dacă stăteau sub arme mai mult de 5 zile, comandamentul militar austriac aprobase efectuarea de rechiziţii de alimente, luptătorii primind aşa-numitele "raţii de etapă".
Lista legiunilor româneşti din Transilvania între anii 1848 - 1849 (înfiinţate sau nu), cu comandanţii lor, este cea de mai jos. Fiecare legiune a primit un nume şi un număr. Numerele acordate legiunilor sunt variabile de la un autor la altul. Tot în funcţie de autor, numărul legiunilor româneşti variază de la 15 la 18 sau mai multe.
- 1. Legiunea I Blasiana (Blăjeana) – prefect Axente Sever (1821 - 1909).
- 2. Legiunea II Auraria Gemina – prefect Avram Iancu (1824 - 1872).
- 3. Legiunea III de Câmpie – prefect Vasile Macariu Moldovan (1824 - 1895).
- 4. Legiunea V de Câmpie (a Turzii) – prefect Vasile Turcu (? - 1848).
- 5. Legiunea VI Submontana (Zlatnei) – prefect Petru Dobra (1816 - 1849).
- 6. Legiunea XII Mureş – Florian Micaş (? - 1876); prefect Constantin Romanu Vivu (1821 - 1849).
- 7. Legiunea Zarandului – prefect Ioan Buteanu (1821 - 1849), ulterior Mihai Andreica (1827 - 1902).
- 8. Legiunea Arieşului (Auraria et Salinae) – prefect Simion Balint (1810 - 1880).
- 9. Legiunea de Câmpie – prefect Nicolae Vlăduţiu (1818 - 1872).
- 10. Legiunea IV Campestre (de Câmpie sau a Clujului) – prefect Alexandru Bătrâneanu (1819/1821? - 1848)
- 11. Legiunea Sebeşului – prefect Dionisiu Pop Marţian (1829 - 1865).
- 12. Legiunea Erbacina – prefect Juniu Eliseu Armatu.
- 13. Legiunea Sibiului – prefect Ioan Jovian Brad (1817 - 1890); Ioan Brote (1819 - 1871).
- 14. Legiunea Hunedoarei (Ulpia Traiana) - prefect Nicolae Solomon (1820 - 1875).
- 15. Legiunea din Ţara Bârsei şi a Făgăraşului – prefect Ioan Bran Lemeny (1811 - ?).
Bibliografie
- Borda, Valentin, Dutcă, Viorica, Rus, Traian - Avram Iancu şi prefecţii săi, Casa de editură Petru Maior, Târgu Mureş, 1997. ISBN 973-97703-7-1
- Anghel, Gheorghe - Apud, Nicolae Solomon, prefect de Haţeg şi Hunedoara, Apulum, X, 1972, p. 408.
- Kövári, László - Erdély története 1848-1849-ben, Pest, 1861