Miron Cristea

de la Enciclopedia României

(Redirecționat de la Miron E. Cristea)
Salt la: navigare, căutare
Miron Cristea
Miron Cristea.jpg
Nume de botez Ilie
Naţionalitate român
Născut 18 iulie 1868, Topliţa
Decedat 6 martie 1939, Cannes, Franţa
Mormânt la Catedrala Patriarhiei din Bucureşti
Sigla Academiei Romane.png
Membru de onoare
al Academiei Române
Ales 7 iunie 1919
 
Drapelul Romaniei.png
 Înalt Regent
al Regatului României
Mandat
20 iulie 1927 - 8 iunie 1930
 
Stema Regatului Romaniei (1921-1947).png
 Preşedintele
Consiliului de Miniştri
Mandat
10 februarie 1938 - 6 martie 1939
Religie ortodox
Părinţi Gheorghe
Domniţa

Miron Cristea (n. 18 iulie 1868, Topliţa - d. 6 martie 1939, Cannes, Franţa), pe numele său de botez Ilie, a fost primul patriarh al României, preşedinte al Consiliului de miniştri şi membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1919. În momente de criză pe scena politică românească, a fost numit mai mult ca simbol în funcţiile cele mai înalte din administraţia de stat, Înalt Regent, în timpul crizei dinastice, şi preşedinte al Consiliului de miniştri, atunci când regele Carol al II-lea şi-a instaurat regimul autoritar.

Originea. Studiile

Pe numele botez Ilie, făcea parte dintr-o familie de ţărani înstăriţi, Gheorghe şi Domniţa Cristea. Urmează cursurile Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu (1887 - 1890), apoi profesează pentru o scurtă perioadă la Şcoala confesională românească din Orăştie. După această experienţă, pleacă la Budapesta şi vreme de cinci ani a studiat la Facultatea de Litere şi Filosofie (1891 - 1895), unde îşi obţine licenţa şi doctoratul, cu o teză despre viaţa şi opera lui Eminescu. Când revine în ţară, este numit secretarul consistoriului (1895 - 1902), consilier-asesor (1902 - 1909) la Arhiepiscopia Sibiului. În 1901, este hirotonit diacon, iar anul următor este călugărit sub numele de Miron la mănăstirile Hodoş şi Brodrog. A urcat rapid pe treptele ierarhice bisericeşti, iar pe 25 aprilie 1910, Miron Cristea este ales episcop al Caransabeşului. În această calitate, a apărat şcolile confesionale româneşti din Banat în faţa încercărilor guvernului din Budapesta de a le desfiinţa.

Activitatea literară

Miron Cristea a avut o activitate publicistică intensă. Şi-a făcut debutul încă din perioada liceului la revista Familia din Oradea, condusă de Iosif Vulcan. Ulterior, colaborează şi la alte publicaţii precum Tribuna, Gazeta Transilvania, Românul, Revista Orăştiei, Foaia poporului român (Budapesta), Libertatea, Lupta, Luceafărul, Universul şi altele. Împreună cu Octavian Goga, fondează publicaţia Ţara noastră (1910).

Primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Pe 1 decembrie 1918, participă la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, apoi a fost component al delegaţiei care a mers la Bucureşti şi a înmânat regelui Ferdinand I actul Unirii cu Regatul României a provinciilor Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. La 7 iunie 1919, Miron Cristea a fost ales membru de onoare al Academiei Române, recunoscându-i-se prin aceasta şi activitatea publicistică desfăşurată până atunci. Pe 19 decembrie 1919, este ales mitropolit primat al României, cea mai înaltă funcţie ecleziastică din acele vremuri. În acestă calitate, Miron Cristea a realizat definitivarea unificării ecleziale prin întocmirea rânduielilor şi aşezămintelor fundamentale ale Bisericii româneşti unificate. În anul 1925, Biserica Ortodoxă Română este ridicată la rangul de Patriarhie, astfel că, la 4 februarie 1925, Miron Cristea devine primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind instalat în noua demnitate la 1 noiembrie 1925.

Activitatea ecleziastică

Sub el s-a făcut unificarea bisericească din noul stat român unitar şi s-a votat Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române din 1925. Totodată, a reapărut revista "Biserica Ortodoxă Română" (1921), a iniţiat apariţia revistei "Apostolul", organ de publicitate al Arhiepiscopiei Bucureştilor (1924), s-a îngrijit de traducerea şi tipărirea Bibliei sinodale din 1936 (în traducerea preoţilor profesori Gala Galaction, Vasile Radu şi mitropolitul Nicodim), precum şi a unor ediţii din Noul Testament, a sprijinit tipărirea de cărţi teologice în Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane. Miron Cristea a reuşit să înfiinţeze un Seminar teologic în Câmpulung (1922) pentru orfanii de război şi Academia de Muzică religioasă din Bucureşti (1927). A contribuit la întărirea legăturilor cu alte Biserici creştine, prin vizitele sale la Locurile Sfinte (1927), Anglia (1936), Polonia (1938) sau prin delegaţiile străine pe care le-a primit şi a sprijinit participarea teologilor ortodocşi români la congres şi întâlniri ecumeniste peste hotare sau convocarea unor asemenea întâlniri în ţară (Conferinţa regională a Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică etc.)

Patriarhul României şi preşedintele Consiliului de miniştri, Miron Cristea, anunţând votarea Constituţiei din 27 februarie 1938

Criza dinastică. Înalt Regent

La sfârşitul anului 1925 se declanşează o nouă criză dinastică, când principele Carol renunţă pentru a treia oară la prerogativele de moştenitor al Coroanei. La Consiliul de Coroană din 30 decembrie 1925, regele Ferdinand a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României” [1]. Mihai era fiul lui Carol cu principesa Elena, dar la acea vreme el nu avea decât patru ani, astfel că trebuia să se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării tronului de către micul principe, neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp cât era minor. În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului [2]. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial care anunţa moartea regelui Ferdinand I la orele 02:15 [3]. În seara zilei de 20 iulie 1927 a avut loc şedinţa comună a Adunării Deputaţilor şi a Senatului, în cadrul căreia cei trei regenţi au depus jurământul:

„Jur credinţă Majestăţii Sale regelui Mihai I. Jur de a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului [4].”
({{{2}}})

În timp, din cauza luptei permanente pentru putere a formaţiunilor politice, Regenţa şi-a pierdut continuu din prestigiu şi autoritate. Miron Cristea îi mărturisea lui Nicolae Iorga că „Regenţa nu merge pentru că nu are cap. Prinţul îşi fumează ţigările, Sărăţeanu cercetează cărţile, eu, un preot, nu pot decât să încerc a împăca” [5]. Această stare de fapt a fost speculată de Carol. Acesta a sosit inopinat la Bucureşti, şi în două zile a reuşit să îşi atragă de partea sa majoritatea liderilor politici, pe 8 iunie 1930 fiind restaurat pe tronul României.

Mandatul de prim-ministru. Decesul

Patriarhul Miron Cristea a mai fost încă odată adus în prim-planul scenei politice pe 10 februarie 1938, când regele Carol al II-lea l-a desemnat în funcţia de prim-ministru al României. Prezenţa patriarhului în această funcţie a fost mai mult una simbolică, căci prin această lovitură, regele a reuşit îşi instaureze regimul autoritar şi să îşi aroge atribuţii executive şi legislative sporite, în defavoarea celorlalte instituţii ale statului. Din Consiliul de miniştri făceau parte numai apropiaţi ai regelui şi susţinători ai noului regim. Acesta a fost instituţionalizat prin Constituţia din 27 februarie 1938 [6] şi decretul de dizolvare a partidelor politice din 30 martie 1938 [7].

Patriarhul Miron Cristea a decedat în Franţa pe 6 martie 1939, la vârsta de 71 de ani, când încă era preşedintele Consiliului de miniştri.

A fost înmormântat la Catedrala Patriarhiei din Bucureşti.

Opere selective

  • Alexandru Roman, Sibiu, 1897
  • Arhiepiscopul şi mitropolitul Miron Romanul, Sibiu, 1898 (sub pseudonimul "Ilie Dinurseni")
  • Proverbe, maxime, asemănări şi idiotisme colectate din graiul românilor din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1901
  • Iconografia şi întocmirile din internul (interiorul, n.n.) bisericei răsăritene, Sibiu, 1905
  • Catedrala mitropolitană din Sibiu. Istoricul zidirii, Sibiu, 1908
  • Principii fundamentale pentru organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1920
  • Cuvântări şi predici ale unui teolog, mai târziu cleric român în ţară sub stăpânire străină, vol. I, Bucureşti, 1923
  • Pastorale şi cuvântări ale unui episcop român în ţară sub stăpânire străină, vol. II, Bucureşti, 1923
  • Trei ani de propovăduire. Pastorale şi cuvântări, vol. III, Bucureşti, 1923
  • Pastorale, predici şi cuvântări, vol. IV - VI, Bucureşti, 1938 - 1939

Note

  1. Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos. 30/1934, f.2
  2. Legile votate de Adunarea Naţională Constituantă privitoare la renunţarea principelui Carol la succesiunea tronului şi instituirea Regenţei în „Monitorul oficial” din 5 ianuarie 1926
  3. „Monitorul Oficial”, nr.158 bis din 20 iulie 1927
  4. „Dezbaterile Adunării Deputaţilor”, nr. 5, şedinţa din 20 iulie 1927, p.1
  5. Nicolae Iorga, Memorii, vol. V, p.373
  6. Constituţia din 27 februarie 1938 în „Monitorul Oficial”, nr.48 din 27 februarie 1938
  7. Decret-lege pentru dizolvarea asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice în „Monitorul Oficial”, nr.75 din 30 martie 1938

Bibliografie

  • Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 487-489 ISBN 973-99321-7-7
  • Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 304-306 ISBN 973-8200-49-0