Munţii Carpaţi

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Munţii Carpaţi

Munţii Carpaţi, una dintre cele mai semnificative unităţi de relief din Europa (lungime de aproximativ 1.500 kilometri şi suprafaţă de 170 000 km²), constituie o componentă a sistemului montan alpin şi se desfăşoară de la Poarta Viena-Bratislava (traversată de Dunăre) până la Valea Timocului, dincolo de care urmează Munţii Balcani. Prezintă trei sectoare bine individualizate : Carpaţii Nord-Vestici, Carpaţii de Mijloc şi Carpaţii Sud-Estici, aceştia din urmă aproape în totalitate pe teritoriul României, deţinând 54% din lanţul carpatic. Înălţimea maximă se înregistrează în Munţii Tatra (vârful Gerlachovka, 2.663 m).

În continuare ne vom opri asupra Carpaţilor Româneşti. Aceştia sunt alcătuiţi, la rândul lor, din trei mari diviziuni : Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali.

Cuprins

Toponimie

Toponimul de Carpaţi derivă de la „Karpate”, cuvânt de origine iliro-tracică, acesta însemnând stâncării, ceea ce este specific multor areale din spaţiul carpatic autohton, mai cu seamă în condiţii de altitudine ridicată. De asemenea, se spune că toponimul are o relaţie directă cu populaţia dacilor liberi (carpii), care au trăit în teritoriile neocupate de către romani.

Limitele Carpaţilor Româneşti

Carpaţii Româneşti sunt delimitaţi, în partea de nord, de graniţa cu Ucraina, iar în partea de sud, de Serbia (prin intermediul Dunării). Restul limitelor aparţin în totalitate teritoriului României, atât la exterior, spre unităţile de podişuri, dealuri şi câmpii, cât şi la interior, spre Depresiunea Colinară a Transilvaniei. Din punct de vedere altimetric, limita Carpaţi-Subcarpaţi este apreciată în jurul valorii de 800 metri, în timp ce înspre Dealurile de Vest coboară până la 250-400 metri, iar în interior, spre Depresiunea Transilvaniei, ecartul este foarte larg, respectiv 200-800 metri. Între limitele menţionate, Carpaţii Româneşti cuprind o suprafaţă de aproximativ 66.300 km2 (27,8% din teritoriul ţării), iar lungimea este de peste 910 kilometri.

Caracteristici geologice şi de relief

Alcătuirea geologică

Carpaţii se caracterizează printr-o alcătuire geologică relativ complexă, alături de şisturile cristaline cu intruziuni granitice, apărând atât formaţiunile vulcanice, cât şi cele de fliş cretacic şi paleogen. Aliniamentul vulcanismului neogen al Carpaţilor reprezintă cel mai lung lanţ montan de acest fel din Europa.

Altitudinea

Vârful Negoiu (2535 m) din Munţii Făgăraş

Carpaţii Româneşti fac parte din categoria munţilor mijlocii, care depăşesc 2500 metri numai pe areale foarte restrânse, în Carpaţii Meridionali. Altitudinea medie este de 840 metri.

Fragmentarea reliefului

Diferitele faze ale procesului de cutare şi înălţare a Carpaţilor, precum şi intensul vulcanism neogen, au contribuit la o fragmentare accentuată a spaţiului carpatic, pusă în evidenţă prin mulţimea depresiunilor intramontane, mai cu seamă în Carpaţii Orientali şi în cei Occidentali. Se remarcă în această privinţă ariile de discontinuitate Bârgău-Dorna-Câmpulung şi Depresiunea Braşov-Pasul Oituz-Valea Trotuşului din Carpaţii Orientali, precum şi culoarele Timiş-Cerna şi Bistra-Strei de la limita Carpaţilor Meridionali cu Carpaţii Occidentali. Spre deosebire de Alpi, Carpaţii au mari depresiuni intramontane, iar culmile lor se prezintă sub forma unor suprafeţe întinse, acoperite cu pajişti.

Relieful glaciar

În urmă cu aproximativ 2 milioane de ani (prima jumătate a Cuaternarului), Carpaţii au suferit o ridicare în bloc, cu aproximativ 1000 metri, procesul fiind caracteristic mai ales Carpaţilor Meridionali. Această înălţare a fost însoţită de o răcire evidentă a climei aşa încât, la altitudini de peste 1800-2000 metri, a apărut situaţia de prezenţă a zăpezilor permanente. În asemenea condiţii a avut loc acumularea unei mari cantităţi de zăpadă şi transformarea treptată a acesteia în gheaţă. Încălzirea ulterioară a condus la o modificare marcantă a climatului, cu consecinţe în topirea gheţarilor din spaţiul montan înalt. A rezultat un relief glaciar alcătuit din creste şi strungi glaciare, circuri, văi, morene şi praguri glaciare, grohotişuri etc.

Condiţiile climatice

Clima Carpaţilor Româneşti trebuie privită, în primul rând, în corelaţie cu poziţia geografică a României pe Glob. Această aşezare a ţării determină influenţele corespunzătoare : cele vestice, cu mase de aer umed, a căror prezenţă conduce la caracteristica de moderare în cea mai mare parte a teritoriului României, inclusiv al Carpaţilor, apoi cele nordice (umede şi mai reci), cele estice sau continentale (calde în timpul verii şi reci în anotimpul de iarnă, în mod constant lipsite de umiditate), la care se adaugă influenţele sudice (cu efecte moderatoare). Pe acest fond climatic de ansamblu intervine şi condiţia de altitudine a Carpaţilor, care introduce modificări destul de însemnate (scăderi de temperatură în raport cu înălţimea sau creşterea cantitativă a precipitaţiilor la înălţimi mari), dar şi poziţia acestora în faţa maselor de aer. De asemenea, culoarele de vale şi depresiunile aduc devieri ale curenţilor de aer, inversiuni de temperatură (cu geruri persistente iarna) sau, dimpotrivă, încălziri ca urmare a «efectului de foehn» de la începutul primăverii.

Hidrografia

Pe Valea Oltului, ulei pe pânză

În ceea ce priveşte apele de suprafaţă, în Munţii Carpaţi îşi au obârşiile cele mai multe dintre râurile mari ale ţării, cu excepţia Dunării. Astfel, Carpaţii Orientali cuprind sectoarele superioare ale Oltului şi Mureşului, ale râurilor Siret, Prut, Someşul Mare, Bistriţa, Trotuş, Ialomiţa, Prahova ş.a. În Carpaţii Meridionali se află izvoarele şi sectoarele superioare ale Dâmboviţei, Argeşului, Gilortului, Jiului, Sebeşului, Motrului, Cernei ş.a., iar Carpaţii Occidentali asigură o bună parte a apei râurilor din vestul şi sud-vestul ţării : Barcăul, Crişul Negru, Crişul Alb, Timişul, Nera etc.

Râurile prezintă un potenţial hidroenergetic important, acesta fiind valorificat prin amenajări cu funcţie complexă (regularizarea debitelor, producţia de energie electrică, alimentarea cu apă etc). Pe baza retenţiilor din zona de munte funcţionează însemnate hidrocentrale : Ciunget (510 MW), Brazi (335 MW), Mărişelu (220 MW), Stejaru (210 MW), Şugag (150 MW) ş.a.

Lacurile naturale cele mai numeroase fac parte din categoria celor de origine glaciară sau glacio-nivală, mai cunoscute fiind Bucura (10 hectare, cel mai întins lac de acest fel din România) şi Zănoaga (-29 metri, cel mai adânc lac glaciar din România), ambele din Munţii Retezat, apoi Bâlea şi Capra (Munţii Făgăraş), Lala şi Buhăescu (Munţii Rodnei). Dezvoltarea largă a unor scoarţe de alterare, precipitaţiile abundente şi ponderea mare a versanţilor înclinaţi au favorizat formarea unor cuvete lacustre, datorită barajelor produse prin surpări şi alunecări de teren (Lacul Roşu pe cursul superior al Bicazului, Lacul Betiş, pe un afluent al Vaserului etc). În Carpaţi există un singur lac vulcanic, Lacul Sfânta Ana.

Lacurile artificiale amenajate în scopuri multiple deţin volumele cele mai mari de apă : complexele hidroenergetice Porţile de Fier I şi II, salba de lacuri de pe Bistriţa, începând cu Izvorul Muntelui, Vidraru, pe Argeş, Vidra, pe Lotru etc. Alte lacuri artificiale, formate în saline, cariere sau mine abandonate au dimensiuni mult mai mici (Coştiui, Ocna Şugatag).

Dintre apele subterane, cele mai bine reprezentate sunt apele freatice care, beneficiind de aceeaşi alimentare bogată din precipitaţii, ca şi râurile, au o contribuţie importantă şi permanentă la alimentarea acestora.

Vegetaţia, fauna şi solurile

În ansamblu, învelişul vegetal actual al Carpaţilor se distribuie în două etaje (forestier şi alpin) condiţionate climatic.

Etajul forestier este cel mai dezvoltat, atât sub aspectul biodiversităţii, cât şi sub cel al extinderii spaţiale. Se suprapune peste un spaţiu vast ce începe din Defileul Dunării (sub 100 metri altitudine) şi merge până la valori situate în jurul a 1800 metri, în acest teritoriu fiind prezente în jur de 60% din pădurile României.

În cadrul etajului forestier se individualizează mai multe subetaje. Astfel, la altitudini mici, în medie sub 500 metri, se întinde subetajul stejarului, alcătuit, la partea inferioară, din specii de stejar termofile (cerul şi gârniţa), din stejar pedunculat, iar la partea superioară, din gorun. Se adaugă şi alte specii de foioase precum ulmul, teiul, carpenul etc. Subetajul fagului urcă din Subcarpaţi şi dealurile mai înalte din Depresiunea Transilvaniei pe munţii mai scunzi din Banat, Munţii Apuseni, ajungând până la 1200 metri. Subetajul coniferelor, cuprinzând bradul, molidul, pinul şi, pe alocuri, zada, urcă până la limita superioară a pădurii. Cele trei subetaje se interferează în zone de tranziţie, şi, pe alocuri, prin văi reci şi umbrite, se produc chiar inversări între subetajele de vegetaţie, esenţele termofile urcând pe înălţimi însorite, iar esenţele de climă rece coborând pe văile umbrite.

Fauna este reprezentată, în principal, printr-o serie de specii de interes cinegetic : cerbul, ursul, mistreţul, râsul, cocoşul de munte etc, în ape fiind prezent păstrăvul.

Solurile corespunzătoare etajului forestier sunt cele podzolice şi brune feriiluviale (pe suprafeţe mai plane), precum şi cele brune acide (pe versanţii înclinaţi).

Etajul alpin corespunde, în ansamblu, teritoriilor ce au altitudini de peste 1700-1800 metri şi este structurat în două subetaje: etajul alpin inferior (subalpin), cuprins între 1700-1800 metri şi 2000-2200 metri, reprezentat printr-o vegetaţie arbustivă, formată din tufărişuri dense de jneapăn şi ienupăr, şi etajul alpin superior, desfăşurat la altitudini care depăşesc 2000-2200 metri, unde vegetaţia naturală este aceea de pajişte alpină.

Condiţiile restrictive din acest etaj s-au impus şi în ceea ce priveşte fauna, acesta fiind domeniul caprei negre şi a acvilei de munte, iar în apele limpezi şi bine oxigenate (inclusiv unele dintre lacurile glaciare) este prezent păstrăvul.

În etajul alpin predomină umbrisolurile, reprezentate prin soluri humico-silicatice care se formează în condiţiile unei pedogeneze foarte lente, cu descompunerea numai incipientă a materiei organice.

Populaţia şi aşezările umane

Prin caracteristicile lor de bază, precum altitudinile mijlocii, fragmenatrea accentuată, existenţa pasurilor de culme şi a trecătorilor situate la înălţimi accesibile, Carpaţii Româneşti au constituit un teritoriu dintre cele mai favorabile atât pentru constituirea unor aşezări, dar mai ales pentru diferitele activităţi desfăşurate în spaţiile respective.

Cele mai vechi urme de locuire de pe teritoriul Carpaţilor Româneşti datează din paleolitic şi au fost identificate, în cea mai mare parte, în domeniul cavernicol (vetre de foc, unelte şi arme din silex etc). Au existat, însă, şi aşezări paleolitice la zi, pe terasele mijlocii ale Bistriţei, în Ţara Oaşului sau în arii mai înalte din Ceahlău.

În neolitic, în urma cercetărilor, s-a evidenţiat faptul că a avut loc trecerea de la viaţa nomadă la cea sedentară, populaţia cultivând unele specii de plante şi crescând animale în condiţii de păstorit agricol, în primul rând în zonele montane joase, cunoscut fiind gradul accentuat de împădurire din perioada respectivă. Reţeaua densă de aşezări indică o populare aproape generală a ariei carpatice, cu o densitate mai mare în Ţara Bârsei, la contactul dintre Munţii Poiana Rusca şi Depresiunea Transilvaniei, în partea estică a Munţilor Apuseni.

În perioada geto-dacă s-a produs nu doar o amplificare a procesului de umanizare în aria montană, dar şi o consacrare a importanţei munţilor în viaţa populaţiei autohtone, în Carpaţi conturându-se şi centrul politico-militar al statului dac, Sarmizegetusa Regia. Numeroase alte aşezări dacice au îmbrăcat coroana carpatică : Porolissum, Germisara (din Munţii Apuseni), Tilişca (Munţii Cibinului), Cumidava (Ţara Bârsei), cetatea de la Bobaiţa (Podişul Mehedinţi) ş.a.

Expansiunea romană a avut drept consecinţă o dezvoltare economică şi culturală excepţională în toată aria montană. Multe aşezări au dobândit funcţii noi, au devenit oraşe, s-au construit fortificaţii şi aşezări întărite, iar în Ţara Haţegului a fost construită Colonia Ulpia Traiana, cel mai important oraş roman din Dacia.

Limitele administrative ale statelor feudale româneşti, indiferent de dominaţia temporară a statelor ungar, austriac şi austro-ungar asupra unei părţi din Carpaţi, nu au reprezentat bariere pentru circulaţia populaţiei şi a produselor, munţii îndeplinind rolul unui element de legătură între regiuni complementare din punct de vedere economic, locuite de acelaşi popor, cu aceeaşi origine, aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii de viaţă şi muncă.

În epoca modernă şi contemporană s-au manifestat noi forme ale procesului de umanizare, generate de dezvoltarea economică şi socială a ţării. Astfel, exploatarea unor resurse minerale a atras forţă de muncă (ex : bazinul carbonifer Petroşani), valorificarea potenţialului hidroenergetic a avut efecte similare, construirea a numeroase căi de comunicaţie a necesitat şi a reţinut oameni originari din diferite regiuni ale ţării, dezvoltarea turismului a determinat sedentarizarea personalului de serviciu în staţiunile montane.

În anul 2002, Carpaţii Româneşti se caracterizau printr-un grad ridicat de locuire umană, numărul aşezărilor urbane fiind de 61, cu o populaţie de circa 1 400 000 locuitori. În cadrul oraşelor carpatice se remarcă : Braşov (aproximativ 280 000 locuitori în anul 2010), Reşiţa (aproximativ 110 000 locuitori), Deva şi Hunedoara (în jur de 70 000 locuitori fiecare), Sfântu Gheorghe (circa 60 000 locuitori), Sighetu Marmaţiei, Miercurea Ciuc şi Petroşani (fiecare cu peste 40 000 locuitori).

Numărul aşezărilor rurale din Carpaţi este mult mai ridicat, în jur de 2500, dimensiunea acestora mergând de la prezenţa satelor foarte mari (peste 5000 locuitori) până la unele ce coboară sub 100 de locuitori. Între acestea se înscrie şi localitatea situată la altitudinea cea mai ridicată de pe teritoriul României, respectiv Petreasa, în Munţii Bihorului, cu ultimele gospodării la 1400 metri.

Principalele vârfuri muntoase

Bibliografie

  • *** - Geografia României, III, Carpaţii Româneşti şi Depresiunea Transilvaniei (sub redacţia D. Oancea, Valeria Velcea, N. Caloianu, Ş. Dragomirescu, Gh. Dragu, Elena Mihai, Gh. Niculescu, V. Sencu, I. Velcea), Editura Academiei, Bucureşti, 1987
  • Academia Republicii Populare Române - Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964
  • Ghinea, Dan - Enciclopedia geografică a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000
  • Pop, P. Gr. - Carpaţii şi Subcarpaţii României, Presa Universitară Clujeană, 2006 ISBN (10) 973-610-473-7

Note