Nicolae Bălcescu

Nicolae Bălcescu
Născut		29 iunie 1819, Bucureşti
Decedat		29 noiembrie 1852, Palermo
Ocupaţie		istoric, scriitor, om politic
Părinţi		Barbu Bălcescu Zinca Petrescu
Semnătură

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, Bucureşti - d. 29 noiembrie 1852, Palermo, Italia), istoric, scriitor, om politic, lider al mişcării revoluţionare de la 1848 în Ţara Românească. Exponent al generaţiei paşoptiste, Bălcescu s-a numărat printre fondatorii societăţii secrete „Frăţia” şi „Societăţii studenţilor români” de la Paris, prin intermediul cărora a promovat ideile liberale moderne de organizare a statului. Opera sa, „Românii supt Mihai-Voevod Viteazul”, publicată postum, este una dintre operele ilustrative pentru ideologia naţională a secolului al XIX-lea prin conturarea mitului unităţii naţionale înfăptuite de voievoul Mihai Viteazul.

Originea. Studiile

Nicolae Bălcescu provenea dintr-o familie înstărită, fiind fiul cel mare al pitarului Barbu Bălcescu şi al Zincăi Petrescu. A mai avut un frate, Barbu Bălcescu. Rămâne orfan de tată de la vârsta de 5 ani. În 1826, mama sa îl dă în grija unui arhimandrit grec, de unde deprinde primele cunoştinţe de limba română şi greacă. Pasionat de istorie încă de mic copil, începând cu 1832 Bălcescu se înscrie la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, perioadă în care leagă o bună prietenie cu Ion Ghica. Printre profesorii săi se numără Florin Aaron şi Ion Heliade Rădulescu. De asemenea, în casa părintească, bănăţeanul Eftimie Murgu îi predă un curs de filosofie.

Detenţia de la Mărgineni. Fondarea societăţii Frăţia

După absolvirea studiilor liceale cu „distincţiune” (1838), adolescentul Nicolae Bălcescu optează pentru o carieră militară şi se înscrie în categoria cadeţilor din miliţie. Aici a iniţiat un curs pentru gradele militare inferioare, însă activitatea i-a fost interzisă de autorităţi. Atras de ideile politice liberale promovate de colonelul Ion Câmpineanu şi Heliade Rădulescu în cadrul Societăţii Filarmonice (1833 - 1837), Bălcescu participă alături de mentorii săi la o conjuraţie împotriva domnitorului Alexandru D. Ghica, condusă de marele boier Dimitrie Filipescu. Iniţiativa a fost dejucată de autorităţi, iar protagoniştii au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la închisoare. Bălcescu a fost depus într-o chilie de la Mănăstirea Mărgineni, suferind o detenţie severă. Aici contractează o boală de plămâni care îi va fi fatală în numai câţiva ani.

După instalarea lui Gheorghe Bibescu pe tronul Munteniei, Bălcescu este amnistiat şi eliberat din detenţie pe 21 februarie 1843. În toamna aceluiaşi an, împreună cu Christian Tell şi Ion Ghica, Nicolae Bălcescu fondează Societatea „Frăţia”, sub lozinca „Dreptate, Frăţie”, cu scopul de a iniţia o mişcare care să reformeze din temelii Principatele Române. Printre membrii mişcării s-au mai numărat Alexandru G. Golescu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac, Ion I. Negulici şi alţii.

Bustul lui Nicolae Bălcescu de la Palermo

Debutul literar. Societatea studenţilor români de la Paris

După acest moment, Bălcescu se dedică studiului istoriei naţionale, debutând în 1844 cu lucrarea „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei şi până acum”. Cercetează numeroase lăcaşuri de cult şi hrisoave de pe toate teritoriile locuite de români, iar în 1845 înfiinţează împreună cu August Treboniu Laurian revista „Magazin istoric pentru Dacia”, unde publică manuscrise, cronici şi letopiseţe de o mare însemnătate ştiinţifică. De asemenea, în lucrările sale, Bălcescu nu ezită să abordeze şi unele teme politice sensibile pentru autorităţi, precum cea a ţăranilor iobagi. Din această cauză, aflându-se în primejdie să fie arestat, Bălcescu se refugiază la Paris.

În capitala Franţei, Bălcescu se dedică studiului în biblioteci, lucrând la capodopera sa „Românii supt Mihai-Voevod Viteazul”. În paralel cu acestă activitate, el pledează pentru cauza naţională a românilor. Bălcescu a reuşit să strângă în jurul său pe majoritatea tinerilor români aflaţi la Paris, în aceste momente conturându-se viitoarea generaţie paşoptistă: Ion Ghica, Dumitru Brătianu, I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Constantin Daniel Rosenthal, Dimitrie Bolintineanu, şi alţii. În acest context, în anul 1846, în cartierul latin din Paris, se pun bazele „Societăţii studenţilor români”. Preşedinte al organizaţiei este ales Ion Ghica, iar secretar devine C. A. Rosetti.

Izbucnirea revoluţiei. Proclamaţia de la Islaz

În februarie 1848, izbucneşte la Paris revolta ce va impulsiona dezlănţuirea avântului revoluţionar în majoritatea statelor europene. Tinerii români aflaţi la Paris se alătură poetului Alphonse Lamartine în mişcarea de răsturnare a regimului condus de regele Ludovic Filip. După calmarea evenimentelor în Franţa, un comitet revoluţionar alcătuit încă din aprilie adoptă planul pentru declanşarea revoltei în Ţara Românească. Locul este ales de Bălcescu la Islaz, o comună de la Dunăre din judeţul Romanaţi. Motivul a fost acela că atât ispravnicul judeţului, Gheorghe Magheru, cât şi comandantul companiei de dorobanţi care avea sub pază portul şi frontiera, căpitanul Nicolae Pleşoianu, era de partea revoluţionarilor. Aşadar, acesta era singurul loc unde autorităţile erau membre ale conjuraţiei.

Preotul satului, Radu Şapcă (popa Şapcă), a fost însărcinat să îi strângă pe săteni şi a organiza o adunare deoarece, spre deosebire de revoluţionari, preotul locului putea comunica cu ţăranii pe înţelesul lor.

Pe 9 iunie 1848, Ion Heliade Rădulescu dă citire unei proclamaţii la Islaz, care va constitui programul mişcării revoluţionare din Ţara Românească. Aceasta prevedea independenţa administrativă şi legislativă a poporului român, egalitatea drepturilor politice, emanciparea clăcaşilor, care se fac proprietari prin despăgubire, adunare generală compusă din reprezentanţii tuturor stărilor, domn responsabil ales pe cinci ani ş.a.

Proclamaţia a fost totuşi un program moderat, revoluţionarii încercând să facă un compromis între modelul clasic al unei revoluţii şi cerinţele lor adaptate realităţii sociale din Muntenia, în principal de teama unei intervenţii ruseşti în forţă. Încă din primele rânduri, revoluţionarii au încercat să sublinieze că mişcarea nu este îndreptată împotriva suzeranităţii otomane, ci doreau păstrarea autonomiei. În viziunea lor, Rusia încălcase autonomia prin Regulamentele Organice şi actul adiţional. De asemenea, mişcarea era îndreptată împotriva domnului, simbol al influenţei ruseşti în Principate.

Guvernul provizoriu. Înăbuşirea mişcării

Evenimentele au luat amploare, iar pe 11 iunie, ştiind că nu are sprijinul armatei şi sub presiunea mulţimii care scanda în faţa palatului, domnitorul Gheorghe Bibescu semnează proclamaţia. A doua zi, consulul ţarist la Bucureşti protestează împotriva noului regim care desfiinţa Regulamentul Organic. În aceste condiţii, Bibescu a luat decizia abdicării şi a fugit la Braşov, iar pe 13 iunie s-a format guvernul revoluţionar provizoriu, prezidat de mitropolitul Neofit. Nicolae Bălcescu se număra printre secretarii guvernului. Primele măsuri au fost adoptarea drapelului naţional tricolor, ca expresie a suveranităţii de stat, având înscris deviza Dreptate-Frăţie!, înfiinţarea Gărzii Naţionale, Comisiei Proprietăţii, care să reglementeze raporturile dintre clăcaşi şi proprietari, desfiinţarea rangurilor boiereşti şi a robiei, libertatea cuvântului şi a tiparului. De asemenea, au fost trimişi agenţi diplomatici pe lângă cancelariile occidentale pentru a obţine sprijin extern.

Sfârşitul mişcării a apărut odată cu neînţelegerile survenite în Comisia Proprietăţii. Toţii revoluţionarii munteni erau boieri, iar unii nu au fost de acord cu împroprietărirea ţăranilor. De asemenea, mişcarea nu a avut sprijinul maselor, ceea ce a demonstrat că realitatea românească nu s-a potrivit cu doctrina pe care paşoptiştii şi-au însuşit-o în timpul studiilor din Occident.

După numeroase tratative cu otomanii, trupele sultanului trec Dunărea la Giurgiu, iar reprezentantul Porţii, Soliman paşa, este întâmpinat cu fericire şi flori. Explicaţia este că prezenţa turcilor la Bucureşti putea împiedica o intervenţie în forţă a ruşilor. Soliman cere dizolvarea guvernului şi formarea unei locotenenţe domneşti în frunte cu Heliade Rădulescu, Christian Tell şi Nicolae Golescu. Imperiul Ţarist nu a fost de acord cu această soluţie.

Bancnotă de 100 de lei din perioada regimului comunist cu chipul lui Bălcescu.

Din majoritatea surselor existente, deşi neconcludente, se pare că ruşii de la Bucureşti au premeditat conflictul de pe Dealul Spirii între trupele otomane şi unităţi române pentru a avea un pretext de a interveni în forţă în Muntenia. Două zile mai târziu, trupele ţariste trec Milcovul, iar până la sfârşitul lunii mişcarea revoluţionară este înfrântă. Majoritatea conducătorilor paşoptişti sunt nevoiţi să se autoexileze, deoarece autorităţile ruso-otomane încep întocmirea de dosare penale finalizate cu condamnări la ani grei de temniţă pentru militanţii revoluţiei.

Anii petrecuţi în exil. Decesul

Nicolae Bălcescu a fugit în Transilvania pentru a urmări de la faţa locului desfăşurarea evenimentelor. Până la sfârşitul anului, Bălcescu mai călătoreşte la Constantinopole, iar în primăvara anului 1849 merge la Debreţin pentru a încerca aplanarea conflictului româno-maghiar. Într-un moment favorabil revoluţiei maghiare, Nicolae Bălcescu încearcă să negocieze cu Lajos Kossuth un proiect de pacificare la Seghedin (2 iulie), însă acesta nu renunţă la ideea unirii Ardealului cu Ungaria. O dublă intervenţie ruso-austriacă înfrânge definitiv mişcarea maghiară, astfel că Transilvania îşi recăpăta vechea autonomie în cadrul Imperiului Habsburgic.

După acest moment, Bălcescu se stabileşte la Paris unde îşi continuă activitatea ştiinţifică. Între timp, starea sănătăţii sale se deteriorează continuu şi în primăvara anului 1852 porneşte spre Constantinopole, de unde se îmbarcă spre Galaţi pentru a pătrunde în Ţara Românească, în speranţa că îşi va mai putea revedea pământul natal, însă autorităţile nu îi dau voie să debarce, astfel încât se întoarce la Constantinopole. Aici, medicii îl sfătuiesc să se stabilească în Italia, deoarece clima era mult mai blândă.

În cele din urmă ajunge la Palermo, de unde a trecut la cele veşnice pe 29 noiembrie 1852, la vârsta de 33 de ani.

Opere

• Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei şi până acum, 1844
• Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, 1845
• Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri, 1846
• Drepturile românilor către Înalta Poartă, 1848
• Despre împroprietărirea ţăranilor, 1850
• Mersul revoluţiei în istoria românilor, 1850
• Reforma socială a românilor, 1850
• Mişcarea românilor din Ardeal la 1848, 1851
• Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, 1878, publicat postum de Alexandru Odobescu

Bibliografie

• Neagoe, Stelian - Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp.60-65 ISBN 973-99321-7-7
• Boia, Lucian - Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997 ISBN 973-50-0888-2
• Scurtu, Ioan, Curculescu, Marian, Dincă, Constantin, Soare, Aurel Constantin - Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Manual pentru clasa a XII-a, ediţia a II-a, Editura Petrion, Bucureşti, 2000. ISBN 973-9116-95-7
• Dumitrescu, Nicoleta, Manea, Mihai, Niţă, Cristian, Pascu, Adrian, Trandafir, Aurel, Trandafir, Mădălina - Istoria Românilor, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004. ISBN 973-99807-1-5