Nicolae Haralambie
de la Enciclopedia României
| Nicolae Haralambie | ||
 | ||
| Născut | 22 august 1835, Bucureşti | |
| Decedat | 3 aprilie 1908, Bucureşti | |
| Ocupaţie | general de armată | |
 Locotenenţei Domneşti | ||
| Mandat 11 februarie 1866 - 10 mai 1866 | ||
 al României | ||
| Mandat 16 august 1866 - 8 februarie 1867 | ||
Nicolae Haralambie (n. 27 august 1831, Bucureşti - d. 8 aprilie 1908, Bucureşti), general de armată, om politic, a fost unul dintre liderii conspiraţiei care l-au determinat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza să abdice, membrul Locotenenţei Domneşti care a pregătit venirea lui Carol I în ţară şi instalarea acestuia pe Tronul României. Prin faptele de vitejie din Războiul pentru Independenţă, Haralambie a sperat că îşi va răscumpăra actul de trădare, dar va fi cuprins de remuşcări spre sfârşitul vieţii.
Cuprins |
Ascensinea în ierarhia militară. Locotenent domnesc
Nicolae Haralambie, fiul marelui culcer Constantin Haralambie, intră în armată ca iuncăr în 1851.
Grade militare:
- iuncăr (1851)
- sublocotenent (1852)
- locotenent (1855)
- căpitan (1856)
- maior (1860)
- locotenent-colonel (1863)
- colonel (1864)
- general de brigadă (1877)
Funcţii militare:
- comandant de pluton în prima baterie de artilerie din Ţara Românească (1852-1859)
- comandant de baterie (1859-1860)
- locţiitor al comandantului primului regiment de artilerie; comandant de regiment de artilerie (1864-1866)
- ministru de război (1866-1867)
- comandant al unităţilor de miliţie din Divizia 1 teritorială (1877)
- comandant al Corpului de Vest (1877-1878)
În perioada 1867-1877 a fost retras din armată ca urmare a demisiei sale. A fost reactivat la începerea Războiului de Independenţă.
În anul 1861 este numit prefect al Poliţiei Capitalei. În calitate de colonel comandat al Regimentului de artilerie din Bucureşti, Nicolae Haralambie a fost principalul factor determinant în actul săvârşit în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când domnitorul Cuza a fost silit să abdice. Drept răsplată pentru colaborarea sa, liderii politici ai conjuraţiei îl includ în Locotenenţa Domnească care a asigurat interimatul funcţiei de şef al statului până la venirea lui Carol I. După această experienţă, Haralambie este chemat să preia portofoliul Ministerului de Război, în perioada 16 august 1866 - 8 februarie 1867.
Participarea la Războiul pentru independenţă
Simţindu-se vinovat de faptele sale de trădare a domnitorului Cuza, în octombrie 1867 demisionează din armată. În Războiul pentru Independenţă, Haralambie este chemat din nou la post. La început este comandant al miliţiilor din Divizia I teritorială, iar apoi, domnitorul Carol I îl avansează la gradul de general în data de 24 aprilie 1877. Totodată, îi este încredinţată comanda Corpului de vest, prilej cu care se distinge în luptele pentru ocuparea Smârdanului. A condus atacul asupra localităţilor Smârdan şi Vidin.
„Opoziţia unită”. Ultimii ani din viaţă
Considerând că pentru fapele sale de vitejie din acest conflict şi-a răscumpărat trecutul, Haralambie se implică în politică. Este ales senator, apoi face parte din coaliţia care a acţionat pentru răsturnarea guvernului Ion C. Brătianu, denumită „Opoziţia Unită”. Totuşi, rolul său pe scena politică a fost mai degrabă pasager, căci nu s-a evidenţiat cu nimic deosebit în activitatea sa de politician.
În memoriile sale, Constantin Argetoianu, care era înrudit prin mamă cu familia Haralambie, a schiţat un scurt portret al generalului complotist: „Pe generalul Haralambie l-am cunoscut bine. Trăia în Bucureşti, unde a jucat rolul istoric ştiut la detronarea lui Cuza...Îmi aduc aminte de dânsul ca un om îmbătrânit înainte de vreme, ca de un om ros de remuşcare: conştiinţa nu l-a absolvit niciodată pe deplin pentru actul de trădare faţă de prietenul şi binevoitorul lui”.
Activitatea politică
| Activitate | Mandat |
|---|---|
| Senator | 1879 |
| Membru al Locotenenţei Domneşti | 11 februarie 1866 - 10 mai 1866 |
| Ministru de Război | 16 august 1866 - 8 februarie 1867 |
Bibliografie
- Neagoe, Stelian - Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 351-353 ISBN 973-99321-7-7
