Nicolae Vlăduţiu

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Nicolae Vlăduţiu
Nicolae Vladutiu.png
Născut 1818, Bogata de Mureş, judeţul Mureş
Decedat 19 februarie 1872, Bogata
Mormânt la Bogata
Ocupaţie preot, revoluţionar paşoptist, prefect şi viceprefect de legiune
Religie greco-catolic
Căsătorit cu Maria Man
Părinţi Vasile Pop şi Floarea Ceaclan
Copii Ana, Iuliu Cezar şi ...

Nicolae Vlăduţiu (n. 1818, Bogata de Mureş, judeţul Mureş - d. 19 februarie 1872) a fost avocat, preot greco-catolic, prefect al Legiunii de Câmpie, combatant în revoluţia de la 1848 din Transilvania.

Biografie

Se trăgea dintr-o familie nobilă română din satul Urca.

S-a născut în anul 1818 în satul Bogata de Mureş, în familia preotului Vasile Vlăduţiu (în acte apărea iniţial cu numele de Pop, probabil datorită meseriei pe care o practica) şi a Floarei Ceaclan. Între anii 1827-1835 a urmat trei clase la şcoala normală şi gimnaziul romano-catolic la Târgu Mureş. A studiat apoi filosofia la Blaj, timp de doi ani, după care a studiat Dreptul la Cluj, pe care l-a abandonat în 1840 la stăruinţele tatălui său. Reîntors la Blaj, a studiat teologia, după care a funcţionat ca preot greco-catolic în satul natal.

După absolvirea cursului teologic la 21 septembrie 1841 s-a căsătorit cu Maria Man, originară din Vinţu de Jos, judeţul Alba, cu care a avut ulterior trei copii, o fată şi doi băieţi.

La 1 ianuarie 1842 a fost numit preot în comuna natală, Bogata.

În intervalul 1842-1848 l-a cunoscut personal pe Avram Iancu, cu care a legat o strânsă prietenie. Avram Iancu, practicant la Târgu Mureş, îl vizita la Bogata în timpul liber, împreună cu alţi studenţi români, şi astfel au creat relaţia care îi va lega pe timpul revoluţiei paşoptiste.

Datorită sentimentelor sale profund româneşti şi a ataşamentului faţă de cauza revoluţiei româneşti, Comitetul Naţional Român îl numeşte la 11 decembrie 1848 pe Nicolae Vlăduţiu prefect al Câmpiei, în locul lui Florian Micaş. Până la această dată nu este stabilit până acum ce activitate a desfăşurat, cu excepţia faptului că în toamna anului 1848 era comandant al gărzii civile din Bogata, alcătuită atât din români, cât şi din maghiari. Se pare că până la primirea funcţiei de prefect a plecat spre teritoriul Regimentului II nr. 17 grăniceri români de la Năsăud, participând alături de acesta la luptele duse până la intrarea trupelor imperiale în Cluj după 17 noiembrie 1848.

Numit în funcţia de prefect, Vlăduţiu primea astfel în subordine 91 sau 92 sate de pe raza cărora urmau să se recruteze luptători care să formeze cele opt tribunate ale Legiunii de Câmpie.

La scurt timp după ce a preluat comanda Legiunii de Câmpie, Vlăduţiu a primit ordin de generalul Wardener să se prezinte cu luptătorii săi la Huedin pentru a lua parte la luptele din defileul Ciucea, care erau planificate pentru a permite armatei imperiale să străpungă liniile de apărare maghiare dinspre Transilvania spre Ungaria. Prefectul şi-a deplasat forţele la locul indicat, ajungând la 18 sau 19 decembrie, dar nu a intrat în luptă datorită faptului că armata austriacă a fost înfrântă în defileu de armata ungară. În ianuarie 1849 se afla cu combatanţii săi în zona Blaj, unde a desfăşurat operaţiuni militare alături de alte legiuni româneşti. La 19-20 ianuarie a participat la conferinţa de la Zlatna, unde mai mulţi fruntaşi români s-au adunat pentru a discuta despre planurile de viitor ale naţiunii române din Transilvania. În februarie se găsea din nou alături de legiunea sa, la Aţintiş.

Rămas fără legiune la sfârşitul lunii februarie, pe care a dizolvat-o pentru a nu expune luptătorii săi prost înarmaţi nimicirii de către inamicul superior, prefectul Vlăduţiu nu renunţă la luptă şi se retrage în munţi pentru a se alătura Legiunii Auraria Gemina, condusă de Avram Iancu. Ulterior a sosit în munţi soţia şi cei trei copii ai săi. Ajuns la Legiunea Auraria Gemina, este cooptat în statul major al acestei unităţi, cu funcţia de viceprefect.

În aprilie 1849 este prezent la discuţiile fruntaşilor români cu deputatul maghiar de origine română Ioan Dragoş, refuzând să fie de acord cu pacea propusă de maghiari. În timpul tratativelor cu Dragoş, trupele ungare conduse de maiorul Hatvani ocupă prin surprindere oraşul Abrud. Se impunea astfel recâştigarea de către români a acestei localităţi şi alungarea invadatorului străin. În zilele de 8 şi 9 mai 1848 au loc lupte grele în jurul Abrudului, pentru alungarea trupelor maghiare. Prefectul Vlăduţiu a avut un rol decisiv în înfrângerea inamicului şi recâştigarea oraşului Abrud de către români.

Acelaşi rol deosebit de important l-a jucat prefectul Vlăduţiu în timpul celei de-a doua bătălii de la Abrud, dintre 17 şi 19 mai 1849, tot împotriva maiorului Hatvani, pe care îl înfrânge din nou, provocându-i pierderi foarte mari în oameni.

Între 22 şi 23 mai Nicolae Vlăduţiu participă la întocmirea planului de luptă pentru atacarea corpului de asediu maghiar al cetăţii Alba Iulia. A primit comanda aripii drepte româneşti, care avea misiunea de a ataca localitatea Partoş, unde se aflau încartiruite trupe inamice. Atacul românesc, dat la 31 mai (dată incertă, deoarece sursele româneşti, austriece şi maghiare nu se pun de acord - data menţionată de diverşi autori, cei mai mulţi dintre ei martori oculari, este cuprinsă între 29 mai şi 2 iunie) eşuează. Garnizoana cetăţii nu a sprijinit în nici un fel miliţiile româneşti, deşi fusese anunţată că atacul va avea loc.

La începutul lunii iulie 1849 Abrudul este din nou ocupat de trupele ungare, de data aceasta conduse de Kemeny Farkas. Moţii încercuiesc inamicul şi îl blochează în oraş. Prefectul Vlăduţiu se avântă din nou în luptă în prima linie, în fruntea trupelor sale şi obţine noi victorii răsunătoare asupra inamicului. Îl înfrânge pe acesta în 11 iulie la Sohodol şi la 13 iulie la Roşia. Într-una din zile, disperat că nu poate înfrânge rezistenţa românească prin forţa armelor, colonelul i-a scris viceprefectului Vlăduţiu pentru a-l determina să depună armele de bunăvoie. Ofiţerul maghiar spera să fie ascultat, pentru că îl cunoştea pe Vlăduţiu dinainte de revoluţie. Viceprefectul însă nu uitase că însuşi Kemeny îl acuzase de "revoltă" în vara anului anterior, pe când acesta ocupa funcţia de comisar al guvernului de la Pesta. Răspunsul comandantului român la solicitarea de pace a fost negativ, din cauza lipsei de încredere în cel care o propunea.

Iată cum îl caracterizează Avram Iancu pe prefectul Vlăduţiu în al său Raport:

„...preot din Bogata de Mureş din Câmpie s-a distins prin curajul său deosebit şi vitejie la orice împrejurare şi a adus...mari servicii ostăşeşti. Cu toate că este părintele a trei copii şi avea şi pe soţia sa tânără cu el, se lupta în primele rânduri în toate bătăliile. La toate atacurile ce se întreprindeau el pornea în frunte cu sabia scoasă. Viteaz în luptă, după luptă nu era mai puţin de uman, aşa, de pildă, cu prilejul catastrofei de la Abrud când, prin prestigiul ce-l avea în miliţie, a salvat viaţa multor nenorociţi.”
({{{2}}})

După încheierea revoluţiei, s-a întors la Bogata în luna august 1849. Pierduse absolut toată averea, jefuită de honvezi. Între 1860-1864 fostul prefect Vlăduţiu a fost hărţuit de foştii inamici, ajungând chiar să i se incendieze casa de către autori pe care oficialităţile nu s-au străduit să îi descopere niciodată. Pe plan local, s-a străduit să înfiinţeze o şcoală pentru copii ţăranilor. A susţinut cu entuziasm înfiinţarea ASTREI, dar nu a putut contribui financiar din cauza marilor greutăţi financiare pe care le avea. A aşternut pe hârtie memoriile sale din timpul revoluţiei, dar acestea nu s-au păstrat până în zilele noastre, cu toate că Alexandru Papiu-Ilarian a reuşit să valorifice o parte din ele în lucrările sale.

În 1850 a fost decorat de împăratul Austriei cu crucea de aur cu coroană pentru merite în timpul revoluţiei paşoptiste.

În 1851 a suferit mult la pierderea soţiei, care a murit în urma epuizării la care a fost supusă în timpul revoluţiei. La scurt timp a murit şi copilul cel mai mic al lor.

A murit la 19 februarie 1872, în acelaşi an cu Avram Iancu. A fost înmormântat în curtea bisericii din satul natal, Bogata, dar locul exact al mormântului a fost uitat şi în zilele noastre nu se mai cunoaşte amplasarea sa. În anul 1975 i s-a ridicat un monument pentru a i se cinsti memoria. Eforturile depuse pentru identificarea mormântului său, care s-a dorit a fi strămutat lângă monument, s-au soldat cu un eşec.

Bibliografie

  • Petre Baciu - Prefectul Câmpiei ardelene, Editura Litera, Bucureşti, 1977
  • Păcăţian, Teodor V. - Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, volumul I, ediţia a II-a, Sibiu, Tipografia Iosif
  • Valentin Borda, Viorica Dutcă, Traian Rus - Avram Iancu şi prefecţii săi, Casa de editură Petru Maior, Târgu Mureş, 1997. ISBN 973-97703-7-1

Legături externe