Oţelul răzbună

Imagine din filmul „Oţelul răzbună”

Oţelul răzbună este un film românesc realizat în 1913 de către regizorul Aristide Demetriade. În epocă a fost cunoscut şi sub titlurile Răzbunarea oţelului sau Oţelul se răzbună. Premiera peliculei a avut loc pe 9 decembrie 1913 la cinema „Clasic” din Bucureşti.

Din cele 40 de minute (4 bobine) cât avea iniţial filmul, astăzi la ANF se mai păstrează circa un minut (24 de metri). Din fericire, cele trei planuri existente îi înfăţişează pe principalii protagonişti ai peliculei, lipsind doar Nae Grigorescu, Vasile Romano şi Jack Bill.

Sinopsis

Industriaşul Matei Daiu (Bulfinski), deţine o uzină în care lucrează inginerii Radu Corbea (Demetriade) şi Mihai Grozea (Ţancovici-Cosmin). Amândoi râvnesc la inima frumoasei Marietta, fiica lui Daiu (Cinski). Pentru a scăpa de rivalul său în dragoste, Corbea plănuieşte un „accident” feroviar în urma căruia urma să-şi piardă viaţa Grozea, aflat în tren. În timp ce Corbea desfăcea şina de cale ferată, Marietta îl observă din avionul unui prieten al familiei (Popovici), care o luase într-o plimbare. Folosind montajul alternant, filmul prezintă o cursă între avion, automobil şi tren, în urma căreia mecanicul este anunţat de catastrofă, iar locomotiva este oprită la timp. Protagoniştii se îndreaptă spre uzină unde Corbea, surprins de apariţia lui Grozea, face un pas greşit şi este agăţat de roata utilajului, care îl striveşte. Aceasta este „răzbunarea oţelului”.

Producţia

În vara anului 1913, actriţa Marioara Voiculescu i-a prezentat profesorului Gheorghe Iorgu Arion doi tehnicieni francezi de cinematograf, operatorul Frank Daniau-Johnston şi Alphonse Chagny, care lucraseră un număr de filme pentru Leon M. Popescu. În urma unui conflict de muncă, francezii se găseau fără angajament şi în imposibilitate de a părăsi ţara, întrucât începuse cel de-al doilea război balcanic şi frontierele erau închise. Profesorul a fost convins să participe cu 8000 lei pentru realizarea unui film, capital recuperat ulterior din încasări. Documentele păstrate în legătură cu realizarea filmului nu fac nici o menţiune asupra contribuţiei lui Chagny, însă este sigur faptul că Daniau-Johnston a fost operator şi soţia sa, Paula Cambonne, a montat pelicula. Filmul a fost exploatat în favoarea producătorului, regizorului şi a operatorilor, care au acceptat să realizeze întreprinderea fără a fi plătiţi în acest scop. Într-o scrisoare adresată la 29 decembrie lui Aristide Demetriade, operatorul Daniau-Johnson îi mulţumea în numele său şi al soţiei sale pentru „dezinteresatul concurs pe care aţi binevoit să-l acordaţi modeştilor dumneavoastră prieteni francezi”, regreta faptul că nu a putut asista la premieră şi îl ruga să îi reamintească profesorului Arion că aşteaptă veşti în legătură cu vânzarea negativului.

Filmările s-au desfăşurat la începutul toamnei anului 1913 în diferite locaţii din Bucureşti şi Băneasa, sub conducerea lui Aristide Demetriade. Acesta a folosit din nou tehnica realizării de spaţii imaginare prin combinarea la montaj a unor locuri reale, aflate la distanţă apreciabilă unele de celelalte, pornind de la experienţa dobândită cu doi ani mai înainte în filmul Înşir'te mărgărite. De asemenea, se pare că a utilizat din plin procedeul montajului alternat, pentru a mări dinamica scenelor de urmărire. Din echipa de realizatori a mai făcut parte şi Jack Bill, în calitate de asistent de regie.

Paternitatea scenariului este pusă sub semnul întrebării. Pornind de la o amintire târzie a lui Romald Bulfinski, care printr-o confuzie a plasat realizarea filmului în studiourile lui Leon Popescu, sub supravegherea secretarului Corneliu Moldoveanu. Istoricii de film de după 1948 au considerat că, întrucât nu Moldoveanu a fost regizor, ci Demetriade, primul a fost cel care probabil a creat scenariul. Criticul de film Tudor Caranfil consideră că eroarea lui Bulfinski pleacă de la legătura pe care acesta o făcuse între operatorii francezi, angajaţi iniţial de Popescu, dar la acea dată fără contract, şi studioul lui Leon Popescu, al cărui secretar era într-adevăr Corneliu Moldoveanu. De altfel, într-un interviu din 1925, Corneliu Moldoveanu nu menţionează filmul printre cele la care a contribuit înainte de război.

Devizul redus al filmului a impus soluţii originale pentru scenele mai spectaculoase. Secvenţa opririi trenului a fost realizată cu ajutorul unei petarde plasată pe calea ferată Bucureşti-Ploieşti, care a explodat la trecerea locomotivei. Frânarea şi panica pasagerilor coborâţi din vagoane au fost filmate pe ascuns, din tufişuri. În cuprinsul filmului au mai fost introduse şi fragmente dintr-un documentar american care prezenta o exploatare forestieră.

Aviatorul Andrei Popovici a participat la filmări cu avionul propriu.

Distribuţia rolurilor

Rolurile filmului au fost interpretate de către actori de teatru şi amatori, care au acceptat să joace fără a fi remuneraţi: Romald Bulfinski — în rolul industriaşului Matei Daiu, Marioara Cinski — fiica acestuia, Marietta Daiu, Aristide Demetriade — inginerul Radu Corbea, Mihail Ţancovici-Cosmin — inginerul Mihai Grozea, Nae Grigorescu — moş Ion, Petre Bulandra — George, Vasile Romano — un valet, Andrei Popovici — pilotul şi Jack Bill într-un rol neidentificat.

Premiera şi reacţiile criticilor de film

După premiera din 9 decembrie 1913, filmul a fost considerat un succes atât de către realizatori şi actori, cât şi de presa vremii. „Minerva” din 11 decembrie 1913 considera că „filmul e reuşit, scenele au legătură între ele şi e bine jucat”, iar ziarul „Dimineaţa” consemna că „atât intriga piesei cât şi jocul artiştilor a plăcut foarte mult [...] Bravo lor!”.

Mihail Sorbul a publicat un amplu comentariu în revista „Rampa”, în care spunea: „De rândul acesta, orgoliul meu n-a mai suferit nici o dezamăgire [...] Am simţit marea mulţumire că se pot face filme bune româneşti şi se pot face chiar cu puţine sforţări [economice]. «Oţelul răzbună» e o dovadă frumoasă. Artiştii, cât se poate de expresivi, îndeplinesc cu succes cerinţele acţiunii cinematografice. Filmul acesta, cel mai reuşit film românesc, e un imbold serios şi, mai ales, e reînvierea multor nădejdi aproape pierdute...”

Bibliografie

• Caranfil, Tudor, În căutarea filmului pierdut, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988.
• Rîpeanu, Bujor T., Filmat în România, vol. 1, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2004, ISBN 973-8434-39-4

Bibliografie suplimentară

• Cantacuzino, Ion, comunicare în Studii si cercetari de istoria artei, nr. 1/1967.
• Pancaldi, Aurora, comunicare în Caiet de documentare cinematograficǎ, mai 1967.