Oraviţa

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Oraşul
Oraviţa

Judeţul Caraş-Severin (CS)

Stema-orasului-oravita-caras-severin.png
Localităţi componente
Agadici, Brădişoru de Jos, Broşteni, Ciclova Montană, Marila, Răchitova
Atestare 1690
Suprafaţă 4.87 km²
Populaţie 12.700 locuitori (2010)
Densitate 2.61 loc./km²
Altitudine medie 259-308 metri n. m.
Primar Ion Goga (PDL)
Pagină web http://www.oravita.ro/

Împărţirea administrativ-teritorială a României

Oraviţa este un oraş din judeţul Caraş-Severin, situat în zona Dealurilor Oraviţei, în sud-vestul României, la 52 km sud-vest de municipiul Reşiţa. Fostă capitală a judeţului Caraş, astăzi are în componenţa sa localităţile Agadici, Brădişoru de Jos, Broşteni, Ciclova Montană, Marila şi Răchitova.

Istorie

Începuturile Oraviţei

Oraviţa de astăzi s-a format din unirea celor două localităţi distincte, Oraviţa Română, aşezare veche atestată documentar pentru prima dată la 1690 şi Oraviţa Montană, care este mai tânără şi a fost înfiinţată la 1721 prin colonizare. Istoria modernă a Oraviţei începe aşadar odată cu anul 1717 şi cu Pacea de la Passarovitz, în urma căreia Banatul trece sub stăpânirea austriecilor. Încă din acest an, Viena avea să trimită în zonă geologi şi experţi pentru a studia potenţialul minier deosebit şi pentru a repune în funcţiune minele abandonate de către turci. Intenţia declarată a Casei de Habsburg era de a pune în valoare din punct de vedere economic noua provincie, iar pentru a face acest lucru, mai ales în Banatul montan, avea nevoie de specialişti în minerit, care trebuiau colonizaţi aici.

Conform recensământului efectuat de către administraţia austriacă în 1717, Oraviţa avea 77 de case. La 8 septembrie 1719 au sosit primii 13 colonişti, originari din Tirol, dar pentru că nu exista loc suficient, ei au stat temporar la Ciclova, care avea atunci 166 de case, iar din 1721 au primit fonduri din partea Curţii de la Viena pentru a-şi construi casele la Oraviţa. Printre primele lucruri făcute de noua administraţie a fost construcţia primei biserici romano-catolice, astfel că la 2 martie 1720 s-a putut instala aici primul preot romano-catolic, pastorul Wolfgang Heidinger. Planurile Vienei erau foarte clare: regiunea trebuia dezvoltată, resursele miniere bogate trebuiau exploatate iar Oraviţa, amplasată la intrarea în Munţii Banatului şi aproape de Dunăre, era locul ideal de unde putea fi pornit şi apoi extins planul de dezvoltare a regiunii.

Austriecii nu au pierdut mult timp şi la 27 august 1721, Viena l-a trimis pe Anton Schmidt, împreună cu trei calfe, originari din oraşul austriac Möllersdorf, pentru a instala un cuptor de topire a fierului şi o fabrică de ciocane. Tot atunci au fost trimişi oameni pentru a studia situaţia Oraviţei şi a ţinutului din punct de vedere al mineritului, precum şi oportunitatea colonizării cu muncitori din Germania. Este demn de remarcat faptul că în raportul către capitală, inginerul Crausser consemna următoarele: „Oraviţa, jumătate de oră de comuna Prostian, este locuită de valahi şi mă oblig ca, întrucât aceştia ar putea fi duşi de aici, ca să ocup imediat cu 300 familii aceste localităţi.” Guvernatorul de atunci al Banatului, Claudius Florimund Mercy, a fost însă de altă părere, considerând că românii din Oraviţa, agricultori în marea lor majoritate, nu vor lăsa prea uşor ţinuturile de baştină şi că trebuiau lăsaţi să rămână la casele lor. Prin urmare, germanii care s-au stabilit aici au început să-şi edifice casele mai la răsărit de vechea localitate, punând bazele Oraviţei Montane. De atunci vechea aşezare s-a numit Oraviţa Română, dar cele două aşezări s-au dezvoltat împreună.

Colonizările au continuat în mod accelerat. Documentele istorice arată că la 22 iunie 1722, pe Dunăre au sosit câteva vapoare care au adus 456 de persoane din Tirol, conduse de Iosif Angeren, viitor oficial al Oraviţei. Tot acum încep să treacă munţii mulţi români din Regat, aşa-numiţii „bufeni”. O contribuţie la venirea lor la Oraviţa au avut-o şi austriecii, întrucât Oltenia era stăpânită pe atunci de ei (1718 - 1739) şi era nevoie de mână de lucru pentru exploatarea minelor şi pădurilor. [1]

Devenirea oraşului minier

După o perioadă iniţială de planificare şi cercetări, dezvoltarea a început să aibă un ritm tot mai ridicat. La 22 ianuarie 1729 s-a deschis şcoala de fierărit şi minerit, care era şi gratuită. În 1730 se înfiinţează oficiul suprem al minelor („Direcţiunea Minieră Bănăţeană”) care avea să coordoneze activitatea din acest domeniu din tot Banatul. Oraviţa va avea rol de decizie pentru diferite investiţii, una dintre acestea fiind chiar înfiinţarea în 1768 a uzinelor de la Reşiţa. Tot pentru a servi ocolului silvic Oraviţa, în 1773 era înfiinţat satul Steierdorf, parte a Aninei de azi.

Cu excepţia unei scurte perioade de regres în timpul, răscoalei din 1737-1739 şi a războiului cu turcii din 1738-1739, Oraviţa s-a dezvoltat pe toate planurile şi împreună cu ea şi zona din împrejurimi. Românii au cunoscut şi ei o înflorire a situaţiei sociale-economice şi între 1781-1784 şi-au construit biserica ortodoxă, pe cheltuiala proprie. Numărul lor a crescut foarte mult şi datorită emigrărilor dinspre Regat. Numai între 1750-1770 se apreciază că au fost aduse din Oltenia şi Muntenia între 3.000 şi 5.000 de familii de colonişti, în mare parte de meserie cărbunari, lemnari şi cărăuşi. [2]

Construcţia teatrului

Perioada de la sfârşitul secolului 18 şi prima parte a secolului 19, este deosebit de efervescentă pe plan cultural. În 1793 se înfiinţează gimnaziul cu patru clase, iar în 1806 se înfiinţează Uniunea diletanţilor de teatru. Această asociaţie va fi cea care va începe construcţia teatrului în 1816. Un an mai târziu este inaugurat, ocazie cu care regele Franz I şi soţia vizitează Oraviţa. Este vorba despre cel mai vechi teatru de pe teritoriul ţării noastre şi este o imitaţie la scară mai mică a vechiului Burgtheater din Viena.

Începutul epocii StEG

În anul revoluţionar 1848, statul austriac se afla într-o gravă criză financiară, motiv pentru care la Viena se ia decizia de a vinde Banatul pentru a-şi redresa finanţele. Soarta regiunii era incertă, iar guvernul austriac anticipa că va fi atribuit Ungariei. Aşadar teritoriul Banatului montan şi cu toate minele şi uzinele au fost vândute către societatea multinaţională StEG (Österreichisch-Ungarische Staats-Eisenbahngesellschaft), cu precizarea că nu va putea folosi resursele decât pentru minerit. Contractul dintre Curtea imperială şi StEG a fost semnat la 1 ianuarie 1855. Minele, topitoriile şi forjele de cupru de la Oraviţa şi Ciclova Montană au intrat în proprietatea societăţii.[3]

În 1847 se construieşte calea ferată Baziaş-Oraviţa, pentru a transporta produsele miniere din Banat, pe Dunăre, în Austria. Aceasta este prima cale ferată de pe teritoriul ţării noastre. A fost prelungită de la Oraviţa către Anina, pe o distanţă de 34 de km şi terminată de StEG în 1860.

Instaurarea dualismului

Apogeul dezvoltării Oraviţei sub administraţie austriacă s-a înregistrat în 1866, când s-a instaurat dualismul iar Banatul a fost dat Ungariei. Expoziţia de industrie şi comerţ organizată la 1869 a avut un succes deosebit, dar a fost şi sfârşitul unei epoci. Ungaria avea o politică economică mult diferită. Fiind o ţară predominant agrară, mineritul nu era o prioritate şi în plus ducea lipsă de ingineri şi de oameni specializaţi. Mai mult, la începutul dominaţiei maghiare, interesul pentru Banat era mai mult politic decât economic. A urmat o perioadă de declin economic generalizat iar în 1881 Ungaria a decis să lipească judeţele Caraş şi Severin, pe motiv că cele două nu se puteau întreţine singure. Capitala noii unităţi administrative, comitatul Caraş-Severin, a fost stabilită la Lugoj. Această măsură a constituit o lovitură puternică pentru Oraviţa, care şi-a pierdut statutul de capitală de judeţ şi prin urmare a pierdut pârghii importante de dezvoltare. În plus, cele două judeţe aveau profiluri economice diferite, unirea lor era nenaturală iar suprafaţa rezultată era mult mai mare decât erau posibilităţile unei administraţii eficiente. Cu toate acestea, Oraviţa continuă să aibă o activitate economică şi culturală tot mai importantă. În 1872 apare ziarul săptămânal Oravitzaer Wochenblatt. În 1878, se înfiinţează staţiunea „Marilla” pentru elita Oraviţei şi au loc dezvoltări importante ale industriei.

Ascensiunea românilor în viaţa publică

Condiţiile de trai mai ridicate, accesul la educaţie, consolidarea politică a bănăţenilor şi ardelenilor, au dus în mod firesc la o intensificare a activităţii românilor şi la Oraviţa, oraşul constituindu-se într-un centru important de acţiune pentru cauza românilor din Banat. Despre ascensiunea românilor în viaţa publică stă mărturie înfiinţarea în 1887 a „Bănciii Orăviţana”, cu concursul fruntaşilor români Bercean, Bistrianu, Botoş, Fornescu, Manciu, Stroia, Ţiereanu şi alţii. Primul preşedinte al băncii a fost protopopul Alexandru Popovici, urmat de avocatul Ilie Trăilă (până în 1912) şi apoi de dr. Petru Corneanu.

Un eveniment semnificativ pentru viaţa politică a bănăţenilor a avut loc la alegerile din 1906. În ciuda obstacolelor din partea autorităţilor, cercul electoral Oraviţa l-a ales atunci deputat pe avocatul Coriolan Brediceanu. Ales concomitent la Bocşa şi Oraviţa, ele a ales să reprezinte Oraviţa, întrucât aici nu mai existase un deputat român de 45 de ani.

Perioada interbelică

Primul război mondial s-a terminat în mod fericit pentru Oraviţa, întrucât oraşul a fost cruţat de distrugeri. La 3 august 1919 Banatul s-a unit definitiv cu România, pentru Oraviţa deschizându-se noi perspective de dezvoltare, dar şi unele probleme. Noua graniţă cu Serbia a însemnat ruperea legăturii pe cale ferată cu Biserica Albă şi cu portul Baziaş, de unde produsele zonei mergeau la export. Din oraş amplasat în centrul unei regiuni, a ajuns la periferie, cu multe legături comerciale tăiate şi cu un spaţiu economic natural restrâns. În plus, guvernul a mai dat o lovitură economiei locale, mutând la Lugoj, pe considerente politice, sediul Inspectoratului Minier, o instituţie-simbol a oraşului.

Ca o recompensă pentru începutul dificil sub noua administraţie, la 1926, guvernul a decis dezlipirea judeţelor Caraş şi Severin şi redarea Oraviţei a rangului de capitală de judeţ. A urmat o serie de evoluţii importante, întrucât au revenit instituţiile statutului şi oficiile judeţene. Reprezentativ pentru această ultimă perioadă de „glorie” a Oraviţei, rămâne construcţia palatului Prefecturii (azi sediul Primăriei), după planurile arhitectei Henriette Delavrancea, finalizat între 1931-1932. Între timp centrul de gravitaţie politică şi economică s-a mutat către Reşiţa.

Demografie

La recensământul din 2002, populaţia Oraviţei, inclusiv satele aparţinătoare, era de 12.858 locuitori, din care 11.972 români, 376 ţigani, 222 germani, 155 maghiari, 84 sârbi şi 49 de alte naţionalităţi. Oraviţa propriu-zisă avea 10.222 locuitori.

Populaţia istorică a Oraviţei (inclusiv satele aparţinătoare) a fost următoarea:

<lines size=520x180 title="Evoluţia populaţiei" ymin=0 ymax=16000 colors=003153,F5B800,99BADD,DE3163 xlabel ylabel=4 grid=xy legend>

,total,români,germani,alte naţionalităţi

1880,13669,10176,2974,519 1900,14024,10062,2988,974 1930,11248,8168,2267,813 1941,10717,7865,2000,852 1966,12879,11565,642,672 1977,14987,13930,456,601 1992,15293,14081,287,925 2002,12858,11972,222,664 </lines>

Obiective turistice

  • Teatrul „Mihai Eminescu” (datează din 1817 şi este cel mai vechi din ţară)
  • Calea ferată Oraviţa - Anina (1860)
  • Biserica romano-catolică (1713)
  • Biserica ortodoxă „Sf. Ilie” (1755)
  • Clădirea Primăriei (1880)
  • Tribunalul (1818, azi sediul Procuraturii şi Poliţiei)
  • Casa Konkz (1840)
  • Farmacia Knoblauch (1763, prima farmacie minieră din ţară)

Stema oraşului

Stema-orasului-oravita-caras-severin.png

Stema oficială a Oraviţei a fost adoptată de Guvern prin Hotărârea nr. 63/2006. Aceasta se compune dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite, tăiat. În câmpul superior, de argint, se află o cortină roşie, pe care broşează două măşti acolate, de teatru, reprezentând simbolic tragedia şi comedia, ambele de argint. În vârful scutului, pe fond albastru, broşează o terasă verde, pe care se află un viaduct de cale ferată, de argint. Scutul este trimbrat de o coroană murală de argint cu trei turnuri crenelate.

Semnificaţiile elementelor însumate

Cele două măşti şi cortina amintesc de activitatea teatrală tradiţională, în această localitate aflându-se Teatrul "Mihai Eminescu", cel mai vechi teatru din ţară construit în anul 1817 şi care astăzi adăposteşte Muzeul Culturii Cărăşene. Viaductul de cale ferată este un element de arhitectură specific acestor locuri. Terasa curbată arată prezenţa unui relief colinar, localitatea aflându-se la poalele Munţilor Aninei. Coroana murală cu trei turnuri crenelate semnifică faptul că localitatea are rangul de oraş.

Bibliografie

  • Ghinea, Dan - Enciclopedia geografică a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000
  • Moldovan, Simeon Samson - Judeţul Caraş şi oraşul Oraviţa : scurtă monografie istorică, Oraviţa : Tipografia Iosif Kaden, 1933
  • Varga, E., Statistică recensăminte după limba maternă, respectiv naţionalitate, jud. Caraş-Severin 1880 - 2002, [1]
  • Vlăsceanu, Gheorghe - Oraşele României, Editura Odeon, Bucureşti 1998, ISBN 973-9008-69-0

Note

  1. Iorga, Nicolae, Observaţii şi probleme bănăţene, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1940
  2. Moldovan, pp.15-16
  3. http://www.banaterra.eu/industrie/istindbm/steg/steg.htm