Elisabeta de Wied

de la Enciclopedia României

(Redirecționat de la Regina Elisabeta)
Salt la: navigare, căutare
Regina Elisabeta
Regina Elisabeta a Romaniei.jpg
Regina Elisabeta, 1902
Coroana Reginei.jpg
Nume complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise de Wied-Hohenzollern
Născut 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania
Decedat 18 februarie 1916, Bucureşti
Mormânt la Mănăstirea Curtea de Argeş
Încoronare 10 mai 1881
Casa Regală Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
Căsătorit cu Carol I
Copii Maria
Semnătură Semnatura Regina Elisabeta.png
Semnatura Carmen Sylva.png

Regina Elisabeta (Elisabeth Pauline Ottilie Luise de Wied-Hohenzollern) (n. 17/29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - d. 18 februarie 1916, Bucureşti). Prima regină a României, soţia principelui şi, ulterior, regelui Carol I, poetă, prozatoare.

Biografie

A fost fiica lui Hermann de Wied şi a Mariei de Nassau-Weilburg. Educaţia în spirit protestant, dar şi rigorile vieţii princiare au influenţat evoluţia intelectuală a Elisabetei. La 3 noiembrie 1869 s-a căsătorit cu Karl von Hohenzollern, la momentul uniunii maritale, principele Carol I. Cuplul a avut o singură fetiţă, principesa Maria (1870 - 1874), care a murit de scarlatină. Pentru o perioadă de timp, 1889 – 1892, a fost obligată să trăiască departe de ţara sa adoptivă în Italia, măsură impusă de regele Carol I, profund nemulţumit de insistenţele soţiei sale de a-l căsători pe viitorul principe moştenitor, Ferdinand de Hohenzollern, cu Elena Văcărescu. Statuarea României ca regat în 1881 i-au adus titlul şi demnitatea de primă regină a României.

Puternic influenţată de normele educaţiei germane ce reglementau succesiunea la tron şi, în subsidiar, stabileau locul femeii în viaţa regalităţii, Doamna a înţeles să-şi exercite rolul de primă doamnă prin asumarea manifestă a actului de caritate. Această conduită publică a fost vizibilă atât în timpul Războiului pentru câştigarea independenţei de stat (1877 - 1878), cât şi în vremuri de pace. Pe toată perioada conflictului ruso-româno-turc, a reuşit să mobilizeze exemplar societatea civilă românească, astfel încât să poată acorda asistenţă răniţilor de pe front, celor internaţi în spitalele din ţară, să eficientizeze serviciul de ambulanţă, să procure medicamente sau să asigure personal medical de specialitate pe linia frontului. Exemplul ei a fost urmat deopotrivă de multe dintre reprezentantele marilor familii boiereşti româneşti, dar şi de femei simple.

Eforturile din perioada de beligeranţă a României au fost continuate după stingerea conflictului, astfel că regina va reuşi până la finele vieţii sale să acorde asistenţă medicală şi financiară victimelor războiului, familiilor nevoiaşe, bolnavilor incurabil, fie implicând guvernul României, fie oferind bani din averea sa personală. A înfiinţat mai multe societăţi filantropice şi naţionale (până în 1906 circa 14), dintre care sunt de menţionat "Instituţia Surorilor de caritate" (1879), "Societatea Reginei Elisabeta" (1881) sau "Institutul evanghelic al Diaconeselor" (1903). În 1909, ia naştere, din iniţiativa sa, Azilul pentru orbi „Regina Elisabeta” (Vatra Luminoasă), unde cei cu deficienţe de vedere beneficiau de asistenţă medicală şi socială gratuită. Regină a unui tânăr stat naţional, apărut într-o zonă puţin cunoscută de restul europenilor, s-a dedicat trup şi suflet afirmării specificului românesc la nivel internaţional. În acest sens a încurajat dezvoltarea meşteşugurilor tradiţionale (îndeosebi olăritul, ţesutul covoarelor sau broderia), a organizat participarea României la Expoziţiile universale, a elogiat în versuri şi proză frumuseţile noii sale patrii. Regina s-a afirmat în plan artistic folosind pseudonimul de „Carmen Sylva”.

Graţie competenţelor sale lingvistice excepţionale (germană, franceză, engleză şi română), regina Elisabeta a fost pe deplin integrată vieţii literare şi muzicale din Europa şi America de Nord. La rându-i, regina a abordat registre artistice dintre cele mai diverse, de la literatură la arta dramatică sau muzică. După moda europeană a vremii, aceasta avea să patroneze un salon cultural, unde se întâlneau cele mai distinse personalităţi din lumea artistică a momentului, printre care se numărau Vasile Alecsandri, George Enescu, Elena Văcărescu, Titu Maiorescu sau Mite Kremnitz. Primele volume de versuri publicate la Leipzig, în 1880, sunt urmate Poeziile româneşti, O rugăciune (1883), Rinul meu (1884) şi de romanele Astra (1882) şi La voia întâmplării (1888), ambele în colaborare cu Mite Kremnitz. Mare parte a producţiei sale literare a valorificat motive tipice romantismului german şi celui românesc, care avea să confere o notă aparte întregii sale opere. Pe 4 aprilie 1881 a devenit membru de onoare al Academiei Române. Scriitorul francez Pierre Loti a apreciat la superlativ plenara sa personalitate: „Sub această strălucire de independenţă, de bunătate, de sinceritate cu care-şi întâmpină musafirii, spre a-i face să se simtă mai bine şi a-i îndemna să vorbească mai repede, exista umbra unei modestii profunde, o mirare ingenuă care răspundea apelativului Majestate, o uitare parcă a rangului, ceea ce scoate în evidenţă şi mai tare sclipirea ce ştie să şi-o stăpânească, învăluindu-i pe cei pe care-i întâmpină”.

A reuşit prin exemplul personal să demonstreze că printr-un efort susţinut România îşi putea depăşi neajunsurile ce decurgeau din complexul de naţiune întârziată pe harta Europei.

Bibliografie

  • George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009