Sacoşu Mare

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Satul
Sacoşu Mare

Comuna Darova
Judeţul Timiş (TM)

Stema judetului Timis.png
Sacosu Mare Vedere.JPG
Atestare 1290
Populaţie 1.093 locuitori
Altitudine medie 217 metri n. m.
Cod poştal 307142

Împărţirea administrativ-teritorială a României

Sacoşu Mare este un sat în judeţul Timiş, comuna Darova. Are 1.093 locuitori (2002).

Localizare

Se situează în sudul judeţului Timiş, la sud-vest de municipiul Lugoj, la graniţa cu judeţul Caraş-Severin şi în zona de contact între regiunea de şes şi cea deluroasă (dealurile Sacoşului). Se învecinează la nord cu satul-centru de comună Darova, la est cu Visag, la sud cu Vermeş (Caraş-Severin), la vest cu Silagiu. Cu toate că are legături rutiere cu satele din împrejurimi, singurul drum practicabil de autoturisme este DJ 592 prin Darova şi Hodoş.

Etimologie

Cuvântul „unguresc ”din componenţa numelui vechi al localităţii („Sacoşu unguresc”) nu indică, cum ar părea la prima vedere, etnia locuitorilor satului, ci suzeranitatea, cea transilvăneană, sub care s-a aflat, la un moment dat. Aceasta spre a-l deosebi de Sacoşu Turcesc, numit aşa pentru că se afla în partea din Banat cucerită de otomani şi organizată administrativ în Paşalâcul Timişoara.

Istorie

Prima atestare a comunei datează din 1290, când Regele Ladislau IV poposeşte câteva zile în Zekes. Cu siguranţă localitatea este mult mai veche, după cum o atestă descoperirile arheologice de pe teritoriul satului. Apare menţionat oficial la 1369, cu numele Nogzekes, cu 438 de case şi aparţinător de districtul Comiat.

Marsigli aminteşte la 1690-1700 de satul „Szakos ungaricum”, de unde i-a venit mai târziu numele de „Sacoşu unguresc”, adică din Ungaria, nu în sensul de „locuit de unguri”, întrucât el era locuit numai de români. Habsburgii vor prelua acest nume considerând că nobilii maghiari au fost cei care i l-au dat.[1]

Porţi de case în Sacoşu Mare

Din 1757 este atestată biserica de lemn cu hramul Înălţarea Maicii Domnului", despre care se ştie că a fost ridicată în anul 1695 sub un anume episcop Gherasim. Aceasta va fi dărâmată la 1860 pentru a se construi biserica de azi, cu pereţi de cărămidă.[2]

La 1760 satul este cunoscut cu numele Nagy Szakos (Sacoşu Mare), o comună mare cu 683 de case şi 3.283 de locuitori, majoritatea români ortodocşi. În perioada 1763-1785 s-au făcut tentative de colonizare cu unguri, la Bacova, Niţchidorf şi la Sacoşu Mare, însă colonizarea a eşuat iar cei veniţi aici au luat drumul altor localităţi bănăţene.

Spre sfâritul secolului XVIII situaţia administrativă se schimbă. Mai întâi Sacoşu Mare este anexat comitatului Caraş-Severin (1779). În 11 iunie 1784 se dă dispoziţia imperială prin care satele româneşti sunt obligate să se sistematizeze. La acea dată Sacoşu Mare era destul de împrăştiat, astfel că sistematizarea i-a adus coeziunea necesară dezvoltării.

Secolul XIX a fost marcat de revoluţia de la 1848 şi începutul ruperii de vechea ordine feudală. Cu titlu de exemplu, Sacoşul era scos la vânzare în 1835 la preţul de 138.047 florini, iar printre cumpărători se afla şi primarul de Timişoara. La 1871 moşia era cumpărată de avocatul Imre Gyika. În 1861 trece din nou la comitatul Timiş. Tot în această perioadă se exploatează sistematic cariera de piatră de pe hotarul localităţii, materiale cu care este pavat, spre exemplu, Buziaşul.

În primul război mondial au căzut 61 de săcoşeni, în amintirea cărora s-a ridicat în 1919, crucea din faţa bisericii. După unirea Banatului cu România, situaţia săcoşenilor s-a schimbat. Reforma agrară i-a împroprietărit pe mulţi dintre ei, astfel că, perioada interbelică a putut fi marcată de o creştere semnificativă a prosperităţii, ca dovadă că se înfiinţează chiar şi o cooperativă de credit.

După cel de-al doilea război mondial a urmat colectivizarea majorităţii proprietăţilor. La reforma administrativă din 1968, i-a fost atribuit statutul de sat în cadrul comunei Darova. În 1970 a fost introdus curentul electric. În 1977 se deschide la „Biledul Darovei”, o mină de cărbuni în imediata apropiere. Mulţi săcoşeni vor alege să renunţe la activitatea agricolă, descurajată de colectivizare şi de cotele obligatorii, şi se vor alege să lucreze la mină. Alte familii părăsesc complet satul şi se mută la Buziaş, Lugoj sau Timişoara.

După 1989, CAP-urile se desfiinţează şi agricultura consemnează un puternic regres. Urmează perioada dificilă a tranziţiei. Abia după anul 2000 lucrurile încep să se revigoreze, se pun pe picioare ateliere meşteşugăreşti, se cumpără utilaje agricole mai moderne, se deschide o moară.

Populaţia

<lines size=340x160 title="Evoluţia populaţiei" ymin=0 ymax=3300 colors=003153 xlabel ylabel=4 grid=xy legend>

,total

1880,2996 1900,3067 1910,3283 1930,2704 1941,2597 1966,1914 1977,1568 1992,1220 2002,1093 </lines>

Spre deosebire de multe sate bănăţene (printre care şi satul vecin Darova, fost sat de germani), Sacoşu Mare a fost din totdeauna un sat de români, majoritate absolută români de religie ortodoxă. La recensământul din 2002, populaţia satului era de 1.093 locuitori (98% români), în scădere cu 10% faţă de recensământul precedent şi de 3 ori mai puţin numeroasă decât în urmă cu 100 de ani, când populaţia a atins apogeul dezvoltării sale. De atunci localitatea a cunoscut o scădere continuă, după cum se poate observa în graficul alăturat.

De-a lungul timpului, populaţia satului a evoluat astfel:

Evoluţia populaţiei
1880 1900 1910 1930 1941 1966 1977 1992 2002
2.996 3.067 3.283 2.704 2.597 1.914 1.568 1.220 1.093

Economia

Principala activitate este cea agricolă. Cultura de bază este grâul şi în măsură mai mică alte cereale. Se mai cultivă plante tehnice, mai ales floarea soarelui. Mai demult s-a cultivat in şi tutun. O altă activitate este viticultura, favorizată de condiţii prielnice, destul de rare în Banat. Au existat două podgorii importante: Grindu-Peri şi codru, unde se cultivau mai ales soiuri albe. În prezent nu se mai cultivă decât în gospodăriile oamenilor.

Pomicultura, dominată de cultura mărului, a fost bine dezvoltată în perioada comunistă, când suprafeţele cultivate treceau de 140 hectare. Astăzi se cultivă mult mai puţin şi mai puţin organizat.

O altă îndeletnicire cu tradiţie foarte veche este albinăritul. În anul 2007 existau circa 20 de apicultori.

Tezaurul

"Brăţară cu capete în volute. Aur. Sec. 13-12 î.Hr."

Pe teritoriul satului au fost descoperite urmele unei aşezări dacice care datează din a doua perioadă a epocii fierului. În anul 1961, în această aşezare, s-a găsit un tezaur compus din 25 de obiecte de aur: 10 brăţări, 6 spirale, 4 fragmente de sârmă de aur, un inel masiv, 2 pandantive şi 2 fragmente de brăţări. Greutatea totală a tezaurului atinge 1,298 kg. În urma cercetărilor s-a stabilit că acesta datează din secolul III î.Hr, din perioada de tranziţie de la epoca bronzului la epoca fierului. Artizanii obiectelor făceau parte din ramura nordică a tracilor. Tezaurul se găseşte expus la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, la secţiunea Tezaur.[3]

Bibliografie

  • Creţan, Remus, Dicţionar toponimic şi geografico-istoric al localităţilor din judeţul Timiş, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006 ISBN 973-7608-65-8
  • Lotreanu, Ioan, Monografia Banatului, Institutul de Arte Grafice „Ţara”, Timişoara, 1935
  • Lungu, Gheorghe, Sacoşu-Mare, satul meu natal, Eurobit, Timişoara, 2008 ISBN 978-973-620-384-8
  • Varga, E., Statistică recensăminte după limba maternă, respectiv naţionalitate, jud. Timiş 1880 - 2002, [1]
  • Wettel, Helmut Der Buziascher Bezirk. Landschaften mit historischen Streislichtern, Temesvar, Südungarische Buchdruckerei, 1919

Note

  1. Creţan, p.68
  2. Săcară, Nicolae, Bisericile de lemn dispărute din Banat, Editura Excelsior Art, Timişoara ISBN 973-592-074-3 p.74-75
  3. Haţegan, Ioan, Patrimoniu Bănăţean, Editura Banatul, 2006, ISBN 973-87965-0-4