Sarmizegetusa Regia

Sarmizegetusa Regia (Sarmizegetusa Basileion) a fost capitala statului dac, ridicată la jumătatea secolului I î.Hr. Este situată în apropierea satului actual Grădiştea Muncelului (judeţul Hunedoara), pe Dealul Grădiştii, la circa 1.200 m altitudine. Este compusă din trei părţi: aşezarea civilă, cu cartierele amplasate pe mai multe terase, cetatea şi zona sacră. În jurul Sarmizegetusei, pe valea râului Grădiştea se găseau mai multe aşezări civile şi pâlcuri de case răsfirate între marile cetăţi dacice. Pentru amplasarea diferitelor construcţii şi asigurarea spaţiului necesar extinderii aşezării, dacii au recurs la tehnica terasării versanţilor muntoşi iar unde au fost nevoie, marile terase le-au sprijinit cu ziduri puternice în tehnica murus Dacicus.

• 

  Zona sacră, vedere de ansamblu

• 

  Discul solar

• 

  Sanctuarul mare de calcar

• 

  Sistem de prindere a blocurilor de piatră

• 

  Drumul pavat (via sacra)

• 

  Zidul cetăţii în sistem murus dacicus

Capitala statului dac

La Sarmizegetusa locuiau regii, înalţii demnitari, funcţionarii cancelariei regale, o parte a aristocraţiei, dar şi meşteşugari, negustori, constructori. I se spune „Regia” (a regilor) pentru a o distinge de metropola romană Ulpia Traiana Sarmizegetusa, construită după cucerirea romană a Daciei şi al cărui nume de „Sarmizegetusa” i-a fost adăugat de împăratul roman Hadrian în anul 118 pentru a simboliza faptul că noua colonie romană prelua simbolic şi de drept, locul vechii capitale a statului dac.

Era cu siguranţă cel mai mare centru meşteşugăresc din Dacia, asigurat de o solidă bază de materii prime aflate în imediata apropiere. Capitala statului dac era amplasată într-o zonă apărată în mod natural de munţii Godeanu, iar accesul la ea dinspre valea Mureşului era apărat şi controlat de cetăţile de la Costeşti şi de multe turnuri militare amplasate de-a lungul văii Grădiştii. Odată ajuns la Sarmizegetusa, aspectul acesteia era de-a dreptul grandios : pe aproape 6 km lungime versantul de sud al muntelui era tăiat în terase etajate pe care se ridicau casele, peste care tronau zidurile cetăţii ce se ridicau pe vârful masivului, sanctuare de mari dimensiuni, toate unite de o reţea bine dezvoltată de drumuri şi instalaţii de apă.

Aşezarea civilă

Aşezarea civilă era formată din cartiere ce se întindeau pe câteva zeci de terase şi constituia cea mai mare aşezare dacică cunoscută. Ea cuprindea locuinţe, ateliere metalurgice, magazii etc. Din cauza amplasării şi a dimensiunilor oraşului, dacii au trebuit să dezvolte un sistem complex de instalaţii pentru captarea şi transportarea apei potabile (atunci nu se cunoştea principiul vaselor comunicante), dar şi pentru drenarea apelor în exces. S-au descoperit numeroase conducte, tuburi, un decantor din lemn de brad cu capacitate de circa 3.000 de litri şi alte instalaţii care conduceau apa la gospodării şi la ateliere. Apele pluviale erau decantate prin canale de drenaj, care în cazul zonei sacre erau cioplite în piatră. Casele erau în cea mai mare parte a lor construite din lemn şi lut, motiv pentru care s-au păstrat foarte puţine urme arheologice. Pe lângă gospodării s-au mai descoperit ateliere de ceramică pictate, hambare, tuburi de conductă, o cisternă etc. Hambarele erau construite la suprafaţă şi în ele s-au descoperit mari cantităţi de provizii de mei, secară, orz, orzoaică, diferite specii de grâu, secară, linte, muştar, zizanie, bob şi rapiţă.

Cetatea

Cetatea este cea mai mare dintre cetăţile din Munţii Orăştie. Are circa 3 hectare, ziduri din blocuri de calcar construite în sistem murus dacicus. Avea rol de apărare pentru armată şi populaţia civilă, pe timp de pericol. După ce a fost cucerită de romani, aceştia au refăcut-o şi au transformat-o în sediul unui detaşament din Legiunea a IV-a Flavia Felix, care asigura securitatea regiunii.

Zona sacră

Complexul de sanctuare este aşezat la circa 100 metri de poarta de est a cetăţii şi este legat de aceasta printr-un drum pavat, denumit şi via sacra. Sanctuarele sunt de formă patrulateră (Sanctuarul mare de calcar, Sanctuarul mic de calcar, cele două Sanctuare patrulatere de andezit şi Sanctuarul mare de andezit) şi de formă rotundă (Sanctuarul mare circular şi Sanctuarul mic circular). S-au păstrat din ele bazele de coloană din piatră, pe care se ridicau coloane de lemn sau de andezit. Sanctuarul mare este reprezentarea în piatră a calendarului dacic. Discul solar, din andezit, reprezintă soarele şi arată caracterul urano-solar al religiei geto-dacice.

Săpăturile arheologice au început în anii 1950, sub conducerea lui Constantin Daicoviciu. Atunci au fost scoase la iveală cetatea şi complexul de sanctuare. Au urmat numeroase campanii de săpături în anii '60-'80. Printre descoperirile arheologice cele mai importante se distinge vasul de cult cu inscripţia DECEBALVS PER SCORILLO (Decebal fiul lui Scorillo, traducere asupra căreia savanţii încă se mai află în discuţii).

Bibliografie

• Academia Republicii Populare Române - Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964
• Daicoviciu, Hadrian - Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1984
• Glodariu, Ion - Cetăţi şi aşezări dacice în munţii Orăştiei, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1988