Sovrom

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Sovrom-urile au fost societăţi mixte româno-sovietice înfiinţate în 1945 în urma unui acord între România şi Uniunea Sovietică, semnat la Moscova pe 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică. Sovrom-urile au funcţionat până în 1956, când au fost dizolvate. Aceste societăţi mixte au devenit cunoscute cu numele de "sovromuri", termen asociat cu spolierea României de URSS. Sovromurile au reprezentat cea mai durabilă şi mai rentabilă formă de exploatare de către URSS a bunurilor germane din România (şi implicit a economiei Româneşti).[1] Într-un memoriu adresat prim-ministrului Petru Groza, Onisifor Ghibu califica înfiinţarea societăţilor mixte româno-sovietice drept "un capitol al tragediei noastre de astăzi, camuflat sub firma prieteniei "româno-sovietice". Cât despre activitatea lor, acelaşi Onisifor Ghibu considera că "sub acest nume benign, se duc în Rusia cele mai de seamă bogăţii de tot felul ale ţării noastre, cu preţuri derizorii, în timp ce pe pieţele noastre lipsesc cele mai necesare articole sau suntem nevoiţi să le plătim înzecit mai mult decât plătesc pe ele sovietele". [2]

Tipuri

Câteva întreprinderi de tip Sovrom au fost:

  • Sovromtransport, (1945 - 1954), societate de navigaţie, prima societate înfiinţată
  • Sovrompetrol, (1945 - 1956)
  • Sovromcuarţit, (1952 - 1956), exploatarea uraniului
  • Sovrombanc
  • Sovromlemn
  • Sovrommetal
  • Sovromgaz
  • Sovromchim
  • Sovromconstrucţia
  • Sovromnaval
  • Sovrom Metale Neferoase
  • Sovromcărbune
  • Sovromasigurare
  • Sovromfilm
  • Sovromtractor
  • Sovromutilajpetrolier
  • TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice)

Bibliografie

  • Florian Banu, Asalt asupra economiei României - De la Solagra la Sovrom (1936 - 1956), Editura Nemira, 2004 ISBN 973-569-652-5
  • Ionescu-Gură, Nicoleta, Stalinizarea României. Republica Populară Română 1948-1950, transformări instituţionale, ALL, Bucureşti, 2005 ISBN 973-571-595-3

Referinţe

  1. Banu, p.123
  2. Onisifor Ghibu, Chemare la judecata istoriei, Bucureşti, 1992, vol I, pp. 102-103