Sovromcuarţit

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Sovromcuarţit (sau Sovrom Kvarţit, Sovromquarţit, Sovromcuarţ) a fost o societate minieră româno-sovietică de tip „sovrom” care se ocupa de extragerea minereurilor de uraniu din Republica Populară România, precum şi de cercetarea geologică pentru zăcăminte de uraniu din România. Denumirea aleasă pentru acest sovrom avea menirea de a camufla adevăratul scop de activitate, care nu era aceea de extragere a cuarţului, ci aceea de extragere a uraniului.[1] Deşi a avut o durată de viaţă de numai patru ani, în mare parte prin intermediul ei, în perioada 1952 - 1960, România a furnizat Uniunii Sovietice circa 18.000 tone de uraniu metal, în condiţii net defavorabile Statului Român.

Înfiinţarea

Convenţia pentru înfiinţarea Sovromcuarţit a fost semnată la 31 decembrie 1951. A fost unul dintre ultimele trei sovromuri înfiinţate, şi totodată una dintre ultimele desfiinţate, cu o durată de viaţă scurtă, dar o activitate deosebit de intensă. Înfiinţarea ei a avut loc în cadrul acordului semnat de România cu Uniunea Sovietică în vederea plăţii datoriilor de război şi pe fondul interesului crescând al sovieticilor pentru energia atomică. În această perioadă uraniul căpătase o importanţă strategică în lupta pentru supremaţia atomică în care se angajaseră marile puteri ale lumii şi în special URSS. În acest context, Uniunea Sovietică şi-a manifestat deosebitul interes pentru exploatarea uraniului din ţara noastră, cu atât mai mult cu cât România se afla sub dominaţia economică şi politică a acesteia.

Sovromcuarţit şi-a început activitatea productivă în aprilie 1952, iar actul constitutiv a fost finalizat în luna august a aceluiaşi an. Aportul de capital a fost egal din partea celor două state, iar cheltuielile şi beneficiile urmau a fi, cel puţin teoretic, împărţite în mod egal.

Activitatea

Încă de la început, scopul Sovromcuarţit a fost acela de a exploata cele mai mari mine de uraniu din ţară, cele de la Ştei şi Băiţa, din judeţul Bihor. În mare parte activitatea societăţii s-a concentrat pe exploatarea acestor mine, dar nu s-a limitat doar la aceasta. A mai condus şi activităţi de cercetare geologică, iar în paralel s-a mai ocupat de executarea de construcţii de infrastructură (căi ferate, drumuri), clădiri de locuinţe (colonii), clădiri industriale, linii de energie electrică. Avea un personal de 15.942 angajaţi.[2]

Societatea s-a concentrat pe exploatarea minereurilor de uraniu de cea mai bună calitate şi în cel mai scurt timp posibil, ignorând procedeele de exploatare raţională a uraniului, dar şi standardele şi măsurile speciale de protecţie necesare manipulării materialului radioactiv. Mai târziu, impactul negativ pe care exploatarea iraţională l-a cauzat minelor, a fost suportat de Statul Român. În ciuda caracterului mixt al societăţii, sovieticii au impus specialişti proprii în toate punctele cheie, împiedicând ocuparea şi formarea specialiştilor români. Practic întreaga conducere era sovietică. Aceasta decidea termenii tehnici de exploatare, dar şi mai mult, decidea preţul de vânzare al uraniului. Acesta era stabilit la un nivel fix, care era mult sub preţul uraniului pe piaţa mondială. Deşi partea română a încercat să negocieze aducerea procesului de rafinare şi prelucrare în România, pentru a mări valoarea adăugată care ar fi rămas în ţară, partea sovietică s-a opus, puterea contractuală permiţându-i să stabilească propriile condiţii.

În ceea ce priveşte activitatea de cercetare geologică, lucrările erau efectuate exclusiv de specialiştii sovietici, specialiştii români fiind excluşi. Cercetările şi exploatările ulterioare care au avut loc, au necesitat noi investiţii, din moment ce planurile şi documentele care au fost întocmite de Sovromcuarţit, nu au fost puse la dispoziţia Statului Român.

În perioada 1952 - 1960, România a furnizat Uniunii Sovietice 17.288 tone de uraniu metal, care a fost utilizat, cel puţin parţial, la programul sovietic de bombe atomice.[3] Tot minereul de uraniu era transportat în afara României pentru a fi procesat, la început în Sillamäe, Estonia. Concentratul de uraniu era mai departe folosit în exclusivitate de Uniunea Sovietică.[4] Într-o şedinţă plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, din 15-22 aprilie 1964, Bujor Almăşanu îi raporta lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Am livrat 18.000 tone uraniu metal, iar pentru o centrală de 500 MW trebuie o încărcătură de 100 de tone şi apoi pentru fiecare an 70 de tone.”

Desfiinţarea

Pe fondul nemulţumirii liderilor comunişti români, România a început să se distanţeze de politica Uniunii Sovietice şi, în consecinţă, a început să facă presiuni pentru limitarea implicaţiei sovieticilor în economia Românească, mai ales prin intermediul sovromurilor. S-a constituit un plan pentru răscumpărarea sovromurilor de către Statul Român, Sovromcuarţul fiind una dintre cele mai „sensibile” dintre acestea. Liderii comunişti nu au căzut de la început de acord cu răscumpărarea ei, temându-se că vor deranja prea mult interesele sovieticilor. Iniţial s-a decis reevaluarea preţurilor cu care Sovromcuarţit furniza uraniul sovieticilor, de la preţul fix precedent la valoarea internă din România.

La 22 octombrie 1956 s-a semnat Convenţia de preluare, care ducea la desfiinţarea Sovromcuarţit şi Sovrompetrol, ultimele două sovromuri rămase. Convenţia stipula că Statul Român va răscumpăra participaţia URSS, evaluată la 413 milioane ruble, pe o perioadă de 10 ani, în rate egale, începând cu 1961. Totodată guvernul înfiinţa societatea „Cuarţit”, care prelua activitatea Sovromcuarţit. La punctul 5 din Convenţie, Statul Român se angaja ca întreaga producţie a noii intreprinderi „Cuarţit” să fie vândută URSS, „cu excepţia părţii de care avea nevoie economia naţională a R.P.R.” Preţul de vânzare a uraniului era unul stabilit de comun acord de cele două părţi, iar plăţile erau efectuate prin livrări de mărfuri din URSS în R.P.R. la preţuri de acord comercial. „Cuarţit” a fost desfiinţată în 1961.

Bibliografie

  • Florian Banu, Asalt asupra economiei României - De la Solagra la Sovrom (1936 - 1956), Editura Nemira, 2004 ISBN 973-569-652-5
  • Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005. ISBN 973-669-175-6
  • Peter Diehl, Uranium Mining in Europe (Mineritul uraniului în Europa"), Capitolul 1, 1995

Note

  1. Banu, p.144
  2. Banu, p.145
  3. Cioroianu, p.70
  4. Diehl