Statul geto-dac în timpul lui Burebista
de la Enciclopedia României
Statul geto-dac în timpul lui Burebista
Burebista[1], un conducător local (zona Munţilor Orăştiei), a reuşit, în prima jumătate a secolului I î.Hr., prin diferite metode, să unifice întregul areal geto-dac. Iordanes afirmă că, în anul 82 Î.Hr. (pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma), când Deceneu a sosit la curtea sa, Burebista era în funcţie.
Cei doi reuşesc să unifice o mare parte din organizările politice geto-dacice, noul stat rezultat fiind supus unui proces de instituţionalizare. Procesul de constituire statală este rezultatul bunei interacţiuni a trei factori politici: aristocraţia tribală, războinicii şi puterea regală[2], la care s-a adăugat aportul nemijlocit al marelui preot Deceneu, a cărui autoritate era extinsă asupra tuturor geto-dacilor.
Cele două pericole externe: celţii din nord-vest şi romanii din sud, au dus la recunoaşterea de către dinaştii locali a autorităţii lui Burebista, pericolul extern având astfel o contribuţie masivă la naşterea construcţiei statale geto-dace. Cei care nu au fost de acord cu recunoaşterea noii puteri, au fost supuşi pe calea armelor.
Cu ajutorul marelui preot, despre care Iordanes arată că a fost înzestrat cu o putere mare, Burebista impune ascultarea poruncilor sale şi unele reforme. Statul geto-dac, organizat ca o monarhie militară în care preoţii aveau un important rol în conducere, a suferit influenţe elenistice (existenţa titlului de „cel dintâi prieten”, care apare în decretul dedicat lui Acornion)[3]. Alături de numirea unui vice-rege, în persoana lui Deceneu, regele folosea şi o cancelarie, unde erau emise „poruncile” relatate de Strabon.
Cetăţile cucerite sunt puse sub comanda unor comandanţi militari, înzestraţi probabil şi cu atribuţii administrative, iar cele care au recunoscut autoritatea lui Burebista, precum şi cetăţile greceşti de pe litoralul pontic, îşi păstrează propria organizare, în schimbul plăţii unui tribut şi alinierea politicii externe la cea a regelui.
Pentru apărarea teritoriului este construit un amplu sistem de fortificaţii în zona Munţilor Orăştiei: Costeşti, Băniţa, Piatra Roşie, Blidaru, Bâtca Doamnei, Căpâlna ş.a. Armata regatului se ridica, după spusele lui Strabon (evident exagerate), la 200 000 de oameni, ceea ce i-a permis să ducă o politică externă expansionistă.
Statul geto-dac, numit de către geograful grec, arhé, are astfel trăsăturile unei entităţi statale, nu ale unei confederaţii de uniuni de triburi.
După moartea lui Burebista, statul s-a dezmembrat în mai multe părţi. În zona centrului fortificat din Munţii Orăştiei, unde se afla şi muntele sacru Kogaionon, s-a menţinut în vremea regilor Deceneu şi Comosicus, mari preoţi în acelaşi timp, o unitate spirituală a întregii lumi geto-dace. Statul va fi refăcut, însă mai restrâns teritorial, de către Decebal.
În Dobrogea sunt amintiţi, de către diferite surse, trei conducători aflaţi în permanent conflict, situaţie întreţinută şi de către romani. Rholes[4], care stăpânea un teritoriu din sud-vestul Dobrogei, participă la acţiunea de alungare a bastarnilor iniţiată de proconsulul roman al Macedoniei, M. Licinius Crassus (29 î. Hr.), primind anul următor titlul de amicus et socius populi Romani şi ajutor militar împotriva altor doi conducători locali geto-daci, Dapyx (situat, probabil în centrul Dobrogei) şi Zyraxes (nordul Dobrogei). Aceste evenimente au introdus spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră sub control roman, exercitat, în primă fază, indirect, prin intermediul lui Rholes.
Cuprins
- 1 Despre sosirea lui Deceneu la curtea lui Burebista şi acordarea unei mari puteri acestuia
- 2 Unificarea geto-dacilor de către Burebista
- 3 Rolul lui Deceneu în reformarea statului geto-dac
- 4 Despre puterea lui Burebista în zona Dunării
- 5 Sfârşitul statului geto-dac constituit de regele Burebista
- 6 Rolul lui Deceneu în calitate de rege şi mare preot al geto-dacilor
- 7 Statul geto-dac în timpul lui Comosicus, rege şi mare preot, şi Corilus
- 8 Conflictele dintre regii geto-daci: Rholes, Dapyx şi Zyraxex
- 9 Atacurile geto-dacilor conduşi de regele Cotiso asupra ţinuturilor romane de la sud de Dunăre
- 10 Geto-dacii în timpul regelui Scorylo
- 11 Note
Despre sosirea lui Deceneu la curtea lui Burebista şi acordarea unei mari puteri acestuia
Unificarea geto-dacilor de către Burebista
Rolul lui Deceneu în reformarea statului geto-dac
Despre puterea lui Burebista în zona Dunării
Sfârşitul statului geto-dac constituit de regele Burebista
Rolul lui Deceneu în calitate de rege şi mare preot al geto-dacilor
Statul geto-dac în timpul lui Comosicus, rege şi mare preot, şi Corilus
Conflictele dintre regii geto-daci: Rholes, Dapyx şi Zyraxex
Atacurile geto-dacilor conduşi de regele Cotiso asupra ţinuturilor romane de la sud de Dunăre
Geto-dacii în timpul regelui Scorylo
Note
- ↑ Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977; Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972; Idem, Portrete dacice: Dromichaites, Burebista, Deceneu, Decebal, Bucureşti, 1984; Hadrian Daicoviciu, Jan Trynkowski, Les rois daces de Burébista a Décébale, în , „Dacia – Revue d'archéologie et d'histoire ancienne”, NS, 14, 1970, p. 159 – 166
- ↑ M. Petrescu-Dâmboviţa (coord.), Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Bucureşti, 1995, p. 160
- ↑ Ibidem, p. 164
- ↑ Dana Dan, Oroles sau Rholes, în "Dacia", N. S., LI, 2007, p. 233-237; D. M. Pippidi (coord.) Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic – sec. X), Bucureşti, 1976, p. 506
- ↑ Iordanes, Getica, 67, în FHDR, II, p. 417
- ↑ Ibidem, VII, 3, 5, în Ibidem, p. 231
- ↑ Ibidem, VII, 3, 11, în Ibidem, p. 239
- ↑ Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis, în Ion Horaţiu Crişan, op. cit., p. 93
- ↑ Strabon, op. cit, VII, 3, 11, în FHDR, I, p. 239
- ↑ Iordanes, op. cit, 71 – 72, în Ibidem, II, p. 419
- ↑ Ibidem, 73 – 74, în Ibidem, p. 419
- ↑ Dio Cassius, Istoria romană, LI, 26, 1 – 2, în Ibidem, I, p. 675 – 677
- ↑ Florus, Rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani […]. Războiul cu dacii, II, 28, în Ibidem, p. 525
- ↑ Frontinus, Stratagemele, I, 10, 4, în Ibidem, p. 431