Statul geto-dac în timpul lui Burebista

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Statul geto-dac în timpul lui Burebista

Burebista[1], un conducător local (zona Munţilor Orăştiei), a reuşit, în prima jumătate a secolului I î.Hr., prin diferite metode, să unifice întregul areal geto-dac. Iordanes afirmă că, în anul 82 Î.Hr. (pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma), când Deceneu a sosit la curtea sa, Burebista era în funcţie.

Cei doi reuşesc să unifice o mare parte din organizările politice geto-dacice, noul stat rezultat fiind supus unui proces de instituţionalizare. Procesul de constituire statală este rezultatul bunei interacţiuni a trei factori politici: aristocraţia tribală, războinicii şi puterea regală[2], la care s-a adăugat aportul nemijlocit al marelui preot Deceneu, a cărui autoritate era extinsă asupra tuturor geto-dacilor.

Cele două pericole externe: celţii din nord-vest şi romanii din sud, au dus la recunoaşterea de către dinaştii locali a autorităţii lui Burebista, pericolul extern având astfel o contribuţie masivă la naşterea construcţiei statale geto-dace. Cei care nu au fost de acord cu recunoaşterea noii puteri, au fost supuşi pe calea armelor.

Cu ajutorul marelui preot, despre care Iordanes arată că a fost înzestrat cu o putere mare, Burebista impune ascultarea poruncilor sale şi unele reforme. Statul geto-dac, organizat ca o monarhie militară în care preoţii aveau un important rol în conducere, a suferit influenţe elenistice (existenţa titlului de „cel dintâi prieten”, care apare în decretul dedicat lui Acornion)[3]. Alături de numirea unui vice-rege, în persoana lui Deceneu, regele folosea şi o cancelarie, unde erau emise „poruncile” relatate de Strabon.

Cetăţile cucerite sunt puse sub comanda unor comandanţi militari, înzestraţi probabil şi cu atribuţii administrative, iar cele care au recunoscut autoritatea lui Burebista, precum şi cetăţile greceşti de pe litoralul pontic, îşi păstrează propria organizare, în schimbul plăţii unui tribut şi alinierea politicii externe la cea a regelui.

Pentru apărarea teritoriului este construit un amplu sistem de fortificaţii în zona Munţilor Orăştiei: Costeşti, Băniţa, Piatra Roşie, Blidaru, Bâtca Doamnei, Căpâlna ş.a. Armata regatului se ridica, după spusele lui Strabon (evident exagerate), la 200 000 de oameni, ceea ce i-a permis să ducă o politică externă expansionistă.

Statul geto-dac, numit de către geograful grec, arhé, are astfel trăsăturile unei entităţi statale, nu ale unei confederaţii de uniuni de triburi.

După moartea lui Burebista, statul s-a dezmembrat în mai multe părţi. În zona centrului fortificat din Munţii Orăştiei, unde se afla şi muntele sacru Kogaionon, s-a menţinut în vremea regilor Deceneu şi Comosicus, mari preoţi în acelaşi timp, o unitate spirituală a întregii lumi geto-dace. Statul va fi refăcut, însă mai restrâns teritorial, de către Decebal.

În Dobrogea sunt amintiţi, de către diferite surse, trei conducători aflaţi în permanent conflict, situaţie întreţinută şi de către romani. Rholes[4], care stăpânea un teritoriu din sud-vestul Dobrogei, participă la acţiunea de alungare a bastarnilor iniţiată de proconsulul roman al Macedoniei, M. Licinius Crassus (29 î. Hr.), primind anul următor titlul de amicus et socius populi Romani şi ajutor militar împotriva altor doi conducători locali geto-daci, Dapyx (situat, probabil în centrul Dobrogei) şi Zyraxes (nordul Dobrogei). Aceste evenimente au introdus spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră sub control roman, exercitat, în primă fază, indirect, prin intermediul lui Rholes.

Despre sosirea lui Deceneu la curtea lui Burebista şi acordarea unei mari puteri acestuia

„Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Buerebista i-a dat o putere aproape regală[5].”
({{{2}}})

Unificarea geto-dacilor de către Burebista

„Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecineStrabon, Geografia, VII, 3, 11, în Ibidem, I, p. 237.”
({{{2}}})

Rolul lui Deceneu în reformarea statului geto-dac

„Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege – şi acelui om geţii îi spuneau zeu. […]. Pe când domnea asupra geţilor Burebista – împotriva căruia s-a pregătit să pornească divinul Cezar –, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos [Deceneu][6].”
({{{2}}})
„Spre a ţine în ascultare poporul, el [Burebista] şi-a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. […] Ca o dovada pentru ascultarea ce i-o dădeau [geţii], este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vină[7].”
({{{2}}})

Despre puterea lui Burebista în zona Dunării

„Şi, în timpul din urmă, regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo, şi [Acornion] a ajuns de asemenea la bune foloase pentru patria sa, vorbindu-i şi sfătuindu-l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgându-şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; în toate celelalte [ocazii] oferindu-se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luând asupra-şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei[8]. ”
({{{2}}})

Sfârşitul statului geto-dac constituit de regele Burebista

„Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci state. Atunci însă stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într-un fel, când într-altul[9].”
({{{2}}})

Rolul lui Deceneu în calitate de rege şi mare preot al geto-dacilor

„Comunicând acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcându-i preoţi şi le-a dat numele de pileaţi, fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc până astăzi în cântecele lor, deoarece i-au dat o mare consideraţie[10].”
({{{2}}})

Statul geto-dac în timpul lui Comosicus, rege şi mare preot, şi Corilus

„Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape în aceiaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Aceasta era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s-a urcat pe tron, ca rege al goţilor, Corilus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia[11].”
({{{2}}})

Conflictele dintre regii geto-daci: Rholes, Dapyx şi Zyraxex

„Pe când înfăptuia acestea, îl chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi. Crassus porni să-l ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându-i şi pe călăreţi în felul acesta, nu mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi il împresură şi pe Dapyx - refugiat într-o fortăreaţă. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să-i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea[12].”
({{{2}}})

Atacurile geto-dacilor conduşi de regele Cotiso asupra ţinuturilor romane de la sud de Dunăre

„Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi[13].”
({{{2}}})

Geto-dacii în timpul regelui Scorylo

„Scorylo, regele dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un duşman dinafară s-ar putea restabili legătura dintre cetăţeni, a pus în fata compatrioţilor săi doi câini şi, pe când aceştia se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat câini s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin aceasta pilda i-a oprit pe daci de la un atac ce ar fi adus foloase romanilor"[14].”
({{{2}}})

Note

  1. Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977; Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972; Idem, Portrete dacice: Dromichaites, Burebista, Deceneu, Decebal, Bucureşti, 1984; Hadrian Daicoviciu, Jan Trynkowski, Les rois daces de Burébista a Décébale, în , „Dacia – Revue d'archéologie et d'histoire ancienne”, NS, 14, 1970, p. 159 – 166
  2. M. Petrescu-Dâmboviţa (coord.), Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Bucureşti, 1995, p. 160
  3. Ibidem, p. 164
  4. Dana Dan, Oroles sau Rholes, în "Dacia", N. S., LI, 2007, p. 233-237; D. M. Pippidi (coord.) Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic – sec. X), Bucureşti, 1976, p. 506
  5. Iordanes, Getica, 67, în FHDR, II, p. 417
  6. Ibidem, VII, 3, 5, în Ibidem, p. 231
  7. Ibidem, VII, 3, 11, în Ibidem, p. 239
  8. Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis, în Ion Horaţiu Crişan, op. cit., p. 93
  9. Strabon, op. cit, VII, 3, 11, în FHDR, I, p. 239
  10. Iordanes, op. cit, 71 – 72, în Ibidem, II, p. 419
  11. Ibidem, 73 – 74, în Ibidem, p. 419
  12. Dio Cassius, Istoria romană, LI, 26, 1 – 2, în Ibidem, I, p. 675 – 677
  13. Florus, Rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani […]. Războiul cu dacii, II, 28, în Ibidem, p. 525
  14. Frontinus, Stratagemele, I, 10, 4, în Ibidem, p. 431