Studiu:Dacia şi teritoriile înconjurătoare în Antichitate: populaţii şi romanizare

Dacia şi teritoriile înconjurătoare în Antichitate: populaţii şi romanizare
autor: prof. George Marcu

În mileniul I. î.Hr., în Europa coexistau mai multe populaţii provenite din marea familie a indo-europenilor. Asupra originii acestora s-au pronunţat o serie de istorici stârnind adeseori dezbateri aprinse. Dintre acestea, este demnă de relevat opinia istoricului N. A. Constantinescu, conform căreia aceste popoare pot fi clasificate în trei mari grupe corespunzătoare atât arealului propriu de dezvoltare, cât şi particularităţilor de natură cultural-politică. Astfel, acesta consideră că avem de-a face cu:

• 1. Grupa sudică, din care fac parte celţii (galii, britanii, hibernii), grecii (aheii, ionienii, dorienii, eolienii) şi italicii (umbrii, sabelii şi latinii);
• 2. Grupa centrală, din care fac parte illyrii (pannonii, dalmaţii şi dardanii) şi tracii (cimerii, geto-dacii, moesii şi tracii propriu-zişi);
• 3. Grupa nordică, cu cele trei mari grupe: germanii (scandinavii, gotonii şi germanii); slavii (anţii, sclavinii, kenezii, slavii de est, slavii de vest şi slavii de sud); balticii (pruşii, lituanii şi letonii).

Într-o abordare cronologică, celţii au pornit din teritoriul situat între Vistula şi Oder, mergând spre vestul Europei, unde vor reuşi să ocupe un vast teritoriu situat între Elba şi Rin, în bazinul Dunării, de unde, după o scurtă perioadă de timp, vor continua să înainteze spre Gallia şi insulele britanice, pe care vor reuşi să le ocupe în cele din urmă. În paralel, mişcarea triburilor celtice va viza şi alte teritorii, cum ar fi Spania şi nordul Italiei, regiuni pe care vor reuşi să le ocupe fără a întâmpina o prea mare rezistenţă din partea populaţiilor locale. Din teritoriile dunărene, ramuri ale acestora — boi, scordisci, taurisci (de pe cursul inferior al Savei şi din nord-estul Pannoniei), bastarni vor pătrunde la nord de fluviu la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al III-lea î. Hr. Italicii vor reuşi să ocupe, în cele din urmă, Peninsula Italică, iar grecii Arhipelagul Mării Egee format atât din teritoriile continentale, cât şi din cele insulare.

Ilyrii se prezentau, ca structură de organizare, sub forma triburilor şi a uniunilor de triburi legate între ele prin limbă, tradiţii şi forme de cultură materială şi spirituală comune. Nu vor reuşi să se constituie într-o formă de organizare unitară politico-militară, continuând să coexiste disipat în cadrul a numeroase triburi (între 80 şi 100): ardiaei, autariatae, breuci, delmatae etc. Teritoriul locuit de aceştia era cuprins într-o zonă vastă ce cuprindea Epirul, Peninsula Istria şi linia Drava–Dunăre, până la Morava. Începând cu secolele al VIII-lea - al VII-lea î. Hr. are loc expansiunea spre est, aducând, sub propria stăpânire, şi partea de sud-vest a Olteniei.

Thracii, ca şi illyrii erau organizaţi într-o multitudine de triburi, înrudite prin limbă, tradiţii şi elemente de cultură şi civilizaţie proprii. Habitatul acestora era găsindu-se în teritoriul din nord-estul Peninsulei Balcanice, situat între Marea Neagră şi Marea Egee, până la graniţele Macedoniei, Illyriei şi Dunăre, precum şi în teritoriile nord-dunărene până în Carpaţii Galiţiei, stepele sarmatice şi insulele Mării Thrace (Thasos, Samos, Lemnos, Imbros, Tenedos etc.). În afara acestor teritorii, zona Balticii, teritoriul cuprins între Vistula şi Oder, era populată de germani, baltici (la est de gura Vistulei), având drept vecini, în est, populaţiile slave, care în primele secole ale mileniului I d. Hr. se vor revărsa spre teritoriile ocupate de Imperiul roman.

Pentru a întregi harta etnică a Europei centrale şi sud-estice trebuie menţionaţi sciţii, populaţie de origine iraniană ce locuia în stepele nord-pontice, între Don şi Nistru, de unde, începând din secolul al VI-lea î. Hr., se vor răspândi până la Dunăre. O ramură a acestora, agatârşii, se va stabili, între 550 – 500 î. Hr., în Podişul Transilvaniei, sfârşind prin a fi asimilaţi de către autohtoni în secolul al V-lea î.Hr. Tot din acelaşi areal, podişul iranian, se vor revărsa asupra spaţiului în discuţie sarmaţii. Grupaţi în două ramuri importante, aceştia vor ocupa un teritoriu extins în zona corespunzătoare Ungariei de astăzi. Astfel, iazygii se vor stabili în teritoriul situat între Tisa şi Dunăre ― secolul I î. Hr. ―ca foederati ai Imperiului roman, iar roxolanii, veniţi din teritoriul situat între Nipru şi Nistru, cea de-a doua ramură sarmată, vor ocupa nordul Pannoniei. În afara acestor teritorii, triburile sarmate îşi vor exercita, temporar, dominaţia în vestul Daciei, precum şi în teritorii ale Moldovei ― după războiul din anii 105-106 ― şi în Muntenia, pe timpul domniei lui Hadrian (117-138). Vor sfârşi prin a fi asimilaţi în momentul pătrunderii goţilor în aceste teritorii (secolul al IV-lea).

Spaţiul traversat în permanenţă de aceste populaţii va intra sub incidenţa factorului roman şi va fi dominat de tendinţele puterii imperiale, ce vizau unificarea acestuia şi, implicit, crearea unui conglomerat politico-militar capabil să facă faţă cu succes valurilor migratoare. Din aceste raţiuni, sudul, vestul precum şi centrul Europei vor intra în componenţa vastului imperiu, fiind, în paralel, supuse procesului de romanizare. Există şi excepţii, cum ar fi teritoriile de la nord de Dunăre (Dacia), precum şi cele din zona Rinului.

Romanii pătrund în Peninsula Balcanică pentru prima oară în anul 229 î. Hr., acest eveniment fiind legat de izbucnirea primului război illyric (229 – 228 î. Hr.). Expansiunea acestora continuă şi după primele două războaie macedonene (215 – 205; 200 – 197 î. Hr.), romanii cucerind fostele teritorii ale lui Filip al V-lea, regele Macedoniei, în speţă Grecia, Thracia şi Illyria. Expresie a dominaţiei evidente pe care Roma o exercită în acest spaţiu, oraşele greceşti vor reuşi, la adăpostul acvilei imperiale, să obţină eliberarea de sub autoritatea macedoneană. Cel de-al treilea război macedonean (171 – 168 î. Hr.) va conduce la destrămarea regatului macedonean, în urma victoriei romane de la Pydna (168 î. Hr.), şi, ulterior, la transformarea acestuia în provincie romană (148 î. Hr.). Grecia, intrată în sfera de influenţă romană încă din anul 196 î. Hr., când romanii proclamă la Jocurile din Corint „libertatea” oraşelor greceşti faţa de regatul Macedoniei, este transformată în provincie romană (146 î. Hr.). În anii 178 – 171 î. Hr., romanii cuceresc Peninsula Istria şi înaintează pe Valea Savei, în 156 î. Hr., acest proces culminând cu căderea cetăţii Delminium. În urma acestei victorii, Imperiul roman supune populaţiile conlocuitoare aici, dalmaţii şi ardiaei, ajungând ca, în 129 î. Hr., întreaga coastă de est a Adriaticii să devină romană, şi să constituie punctul de pornire în incursiunile împotriva tracilor şi moesienilor. În consecinţă, între anii 114 şi 101 î. Hr., romanii vor intra în conflict cu celţii din teritoriul situat între gurile de vărsare ale Savei. Reacţia barbarilor traci nu se va lăsa aşteptată şi, în 86 – 85 î. Hr., aceştia vor invada Macedonia, fapt ce va determina contraofensiva romană în Thracia, care va atinge malul sudic al Dunării. Tot în această perioadă vor fi supuse şi cetăţile greceşti de pe litoralul pontic (până în jurul anului 61 î. Hr., când vor intra sub dominaţia regelui geto-dac Burebista). Octavian (viitorul Augustus) restabileşte, în perioada 35 – 33 î. Hr., autoritatea Romei asupra litoralului dalmat. Ca urmare a acestei politici, romanii cuceresc, în urma bătăliei de la Actium (31 î. Hr.), coasta dalmată, Dardania, unde organizează o praefectura (provincie supusă unei conduceri eminamente militar). Expansiunea Romei va continua prin supunerea, în 29 î. Hr., a moesilor de pe teritoriul Serbiei actuale, ceea ce va face, ca în anul 27 î. Hr., Dunărea să devină graniţa răsăriteană a Imperiului roman. În perioada anilor 6 î. Hr.—4 d. Hr., romanii au iniţiat o campanie împotriva geto-dacilor, soldată, după spusele lui Strabon, cu transferul a 50.000 de geto-daci la sud de Dunăre, în provincia Moesia (creată în 46 d. Hr., dar existentă încă de la începutul secolului ca regiune aparte în cadrul Macedoniei). Spre sfârşitul domniei lui Augustus, în teritoriul Thraciei se va forma regatul odrisilor, ce va dura până la anul 46 d. Hr., când se formează provincia romană Thracia.

În iarna anului 85-86 d. Hr., dacii conduşi de regele Duras atacă teritoriile romane din Moesia. Noul lider dac, Diurpaneus (ce va fi numit din acest moment Decebal), reuşeşte să înfrângă armatele romane conduse de Cornelius Fuscus. Impactul deosebit de puternic al atacului geto-dac în contextul planurilor expansioniste ale imperiului roman va determina o reacţie, aproape imediată, concretizată în trimiterea de noi trupe împotriva regatului din nordul Dunării. Tettius Iulianus va reuşi, graţie superiorităţii numerice evidente să obţină victoria în faţa lui Decebal. Pacea încheiată în 89 d. Hr. se va dovedi, în ciuda situaţiei de pe teatrul de luptă, un important avantaj pentru daci în sensul menţinerii integrităţii teritoriale, precum şi a unui grad ridicat de independenţă în problemele de politică externă. Conştient de ineficienţa păcii recent încheiate de Domiţian, temându-se de o eventuală generalizare a răscoalei barbarilor din afara imperiului, noul împărat, Traian (97/98-117), va trece la cucerirea Daciei, lucru reuşit numai în urma a două războaie (101-102; 105-106 d. Hr.). Conflictul se va încheia prin dispariţia regatului geto-dac, condus de Decebal, şi transformarea Daciei în provincie romană.

Etapele cuceririi Europei Centrale şi de Sud-Est pot fi rezumate astfel: în secolul II î. Hr. sunt cucerite Grecia, Macedonia şi Illyria; în secolul I î.Hr. – regiunile meridionale ale Elveţiei şi Austriei actuale; în secolul I. d. Hr. – Rennania, Pannonia (vestul Ungariei şi regiunea dintre Sava şi Drava), Moesia (de la Drava şi Sava până în nordul Mării Negre, cuprinzând estul Serbiei, nordul Bulgariei şi Dobrogea).

Toate aceste teritorii au fost supuse procesului de romanizare, fiecare zonă cunoscând evoluţii diferite ale acestuia, în funcţie de capacitatea de permisivitate a fiecărei societăţi în parte, de durata şi de intensitatea ocupaţiei şi presiunii romane şi, mai ales, de distanţa geografică faţă de Roma. Încercând o definiţie a procesului de romanizare, se poate spune că politica de impunere a propriei voinţe, practicată de către Roma, reprezintă un cumul de metode prin care se dorea câştigarea dominaţiei în cadrul arealului spiritual barbar al limbii latine, în detrimentul celei native, precum şi acceptarea elementelor de cultură şi civilizaţie romane. Urmare directă a acestei politici expansioniste, populaţiile nou incluse în cadrul Imperiului Roman au adoptat limba latină, întâi ca a doua limbă, iar ulterior ca limbă unică. Trebuie spus că procesul de romanizare a fost introdus, în majoritatea cazurilor, în mod paşnic, populaţiile cucerite nefiind forţate să adopte limba cuceritorilor, ci mai degrabă fiind interesate în cunoaşterea acesteia. Asimilarea limbii latine devenea stringentă dat fiind faptul că aceasta era în mod solemn proclamată ca limbă oficială, impunând popoarelor barbare o reevaluare radicală a modului de abordare a relaţiilor cu administraţia romană nou-instalată, cât şi cu armatele romane de ocupaţie.

Procesul de romanizare a populaţiilor din această zonă va fi favorizat de mai mulţi factori care, alături de limba latină, vor concura cu succes la implementarea tiparelor politico-spirituale în mijlocul societăţilor barbare. În acest context se înscriu: armata (în rândurile căreia se găseau populaţii ex toto orbe romano - din toată lumea romană)― sursă importantă de veterani ce se vor stabili, majoritatea, în arealul geografic al teritoriilor ocupate, care, prin folosirea exclusivă a limbii latine va impune o notă radicală procesului de adoptare şi, în egală măsură, de adaptare a limbii latine; urbanizarea, oraşele fiind adevărate focare de romanizare prin translatarea populaţiilor spre zonele rurale; introducerea unor obiecte de cult şi unelte, de factură romană, superioare celor indigene; dezvoltarea unei producţii de mărfuri locale, care se adăugau celor de provenienţă imperială; instalarea unei administraţii bine organizate; pătrunderea elementelor italice (funcţionari, negustori, patroni, proprietari, militari); schimburile interculturale, posibile prin aducerea de colonişti din alte provincii ale imperiului; dezvoltarea căilor de comunicaţie; răspândirea religiei romane şi a cultelor provinciale precum şi a dreptului roman.

Au existat însă o serie de populaţii care au rezistat acestui proces, se cunosc două asemenea tipuri de rezistenţă: cea greacă ― limba şi civilizaţia greacă se vor dovedi superioare celei romane şi cea albaneză ― regiunea predominant muntoasă şi economia închisă practicată vor conduce la crearea unui asemenea conservatorism în faţa expansiunii colonizatoare romane. Astfel se explică faptul că limba albaneză, oarecum influenţată de limba latină, se menţine în arealul celor de tip indo-european, considerată a fi un derivat al limbilor illyră sau tracă. Ea conţine, şi în prezent, o serie de elemente latine, greceşti, slave şi turceşti ce vin să ateste capacitatea de rezistenţă la înnoirea propusă prin procesul de romanizare.

Relativa discrepanţă a spaţiului în discuţie în sensul pierderii influenţelor romane şi în special a celor ale limbii latine din cadrul vocabularului popoarelor din zonă poate fi interpretată şi ca o consecinţă directă a pierderii caracterului romanic determinată de invaziile popoarelor migratoare. Aşa se poate explica dispariţia limbii latine din peisajul lingvistic în zone precum Pannonia, provinciile germane din Valea Rinului, Elveţia, Bavaria şi Austria. În egală măsură, perenitatea matricei romane a depins şi de interesul sau de voinţa popoarelor respective de a-şi asuma limba latină în detrimentul celei native.