Take Ionescu

Take Ionescu
Născut		13 octombrie 1858, Ploieşti
Decedat		21 iunie 1922, Roma
Ocupaţie		om politic, jurist, diplomat
Preşedintele Consiliului de Miniştri
Mandat 17 decembrie 1921 - 17 ianuarie 1922
Ministrul Afacerilor Străine din România
Mandat 13 iunie 1920 - 11 decembrie 1921
Partide		Partidul Naţional Liberal (1883 - 1885) Partidul Conservator (1891 - 1908) Partidul Conservator Democrat (Partidul Democrat din 19 octombrie 1919) (1908 - 1922)
Semnătură

Take Ionescu (n. 13 octombrie 1858, Ploieşti - d. 21 iunie 1922, Roma), om politic, jurist, diplomat, s-a remarcat în viaţa politică prin calităţile sale de orator talentat şi a produs prima mare scindare a conservatorismului românesc, fondându-şi propriul partid. În perioada Vechiului Regat, Ionescu s-a remarcat îndeosebi în funcţia de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice şi ca ministru de Finanţe. Take Ionescu a fost exponentul cel mai autorizat al diplomaţiei româneşti în perioada imediat următoare Primului Război Mondial, de numele său legându-se crearea Micii Înţelegeri, o alianţă la nivel regional, care urmărea să creeze un climat de pace şi securitate în centrul şi sud-estul Europei. Ambiţionându-se să devină măcar o dată în viaţă şef de guvern, Take Ionescu a căzut victimă manevrelor politice din umbră ale lui Ion I. C. Brătianu.

Originea. Studiile

Pe numele său de botez Dumitru Ion, Take Ionescu a fost fiul unui negustor de cereale din Ploieşti, Gheorghe Ion. Ulterior, tânărul Take şi-a adăugat la numele de familie sufixul escu, deoarece aşa era moda vremii. Şcoala primară o urmează în localitatea natală, iar studiile secundare la Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, continuate la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. Între 1875 - 1881, Take Ionescu urmează cursuri universitare la Paris, obţinând doctoratul în drept.

De la liberali la conservatori. Ministru

Întors în ţară, devine avocat în Baroul Ilfov, începând să fie tot mai cunoscut pentru discursurile sale remarcabile. În această perioadă se înscrie în Partidul Naţional Liberal, pe listele căruia va deveni deputat în 1884.

S-a remarcat de la început prin talentul său oratoric deosebit, apreciat de oamenii vremii cu apelativul „Tăchiţă gură de aur”. Nemulţumit de dominaţia familiei Brătianu din politica românească, Ionescu îi părăseşte pe liberali, formând un grup dizident împreună cu Nicolae Fleva şi Constantin Arion.

Se înscrie în Partidul Conservator în 1891, unde considera că îşi va putea mai uşor în valoare calităţile de om politic. În acest timp se remarcă şi ca un foarte bun gazetar, contribuind cu succes la editarea ziarului „Timpul”. S-a impus rapid ca unul dintre liderii marcanţi ai conservatorilor şi va fi cooptat ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, apoi ministru al Finanţelor în guvernele conservatoare.

Scindarea Partidului Conservator

Vizibil incomodat atât de „bătrânii partidului”, cât şi de junimişti, Take Ionescu produce prima mare scindare din istorie a Partidului Conservator. Astfel, pe 3 februarie 1908, el fondează Partidul Conservator-Democrat. Cu toate acestea, colaborarea dintre takişti şi conservatori nu a încetat, iar între 14 octombrie 1912 - 31 decembrie 1913, mai mulţi takişti au fost cooptaţi în al doilea cabinet condus de Titu Maiorescu. Take Ionescu a primit portofoliul Internelor. În perioada ministeriatului său a fost dată o nouă lege pentru organizarea Ministerului de Interne, potrivit căreia în compunerea lui au intrat servicii centrale şi speciale, între care şi Direcţiunea Generală a Închisorilor. De perioada lui este legată şi crearea Bibliotecii de specialitate a Ministerului de Interne şi „Regulamentul de circulaţie a automobilelor”.

De asemenea, a reprezentat România la Conferinţa de Pace de la Bucureşti, care a încheiat Al Doilea Război Balcanic şi în urma căreia ţara noastră a primit Cadrilaterul.

Partizan al Antantei. Viceprim-ministru. La Paris

Partizan al Antantei, Ionescu s-a pronunţat pentru neutralitatea României la începutul primului conflict mondial. La Consiliul de Coroană din 14 august 1916, s-a exprimat pentru ca ţara noastră să declare război Austro-Ungariei, având în vedere desfăşurarea operaţiunilor militare . După formarea unui nou guvern condus de Ionel Brătianu la Iaşi, pe 11 decembrie 1916, mai mulţi takişti au fost cooptaţi în cabinet, iar Take Ionescu va deveni vicepreşedinte al Consiliului de miniştri (10 iulie 1917).

După demisia guvernului la 26 ianuarie 1918, înfricoşat de urmările unei păci înrobitoare cu Puterile Centrale, Ionescu a preferat să plece în străinătate, la Paris. De aici, a reuşit să aducă însemnate servicii cauzei naţionale a românilor, din poziţia de preşedinte al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor, creat la 20 septembrie 1918. A rămas în capitala Franţei şi pe timpul lucrărilor Conferinţei de Pace. Deşi nu a făcut parte din delegaţia română, prin manevrele de culise a jucat un rol important. Ionescu a făcut lobby-uri agresive pe lângă marile cancelarii occidentale pentru a obţine o situaţie mai favorabilă pentru România.

Revenit în ţară, a reluat activitatea partidului pe care l-a fondat şi i-a schimbat definitiv titulatura în Partidul Democrat pe 19 octombrie 1919, intuind soarta grea pe care o vor avea partidele conservatoare după Marea Unire şi introducerea votului universal. Noul program prevedea aplicarea votului universal, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, reformă agrară, ziua de 8 ore de lucru, scoaterea BNR de sub dominaţia liberală şi altele .

Este important de menţionat că Take Ionescu a schimbat de mai multe ori titulatura formaţiunii sale politice, deţinând un adevărat record în acest sens. În octombrie 1916, în urma fuziunii cu Partidul Conservator-Nicolae Filipescu, PCD a adoptat de numirea de Partidul Conservator Naţionalist. După Marea Unire, s-a intitulat Partidul Conservator Unionist, iar în final a adoptat denumirea de Partidul Democrat.

Take Ionescu - fotografie de epocă

Ministru de Externe. Mica Înţelegere

Pe 13 martie 1920, alături de colegii săi Dimitrie Greceanu şi Nicolae Titulescu, Take Ionescu a acceptat să facă parte din guvernul condus de Alexandru Averescu . Takiştii au desfăşurat o activitate guvernamentală bună, de numele lui Titulescu fiind legată reforma financiară din iulie 1921 , iar de a lui Ionescu perfectarea Micii Înţelegeri. Exponentul cel mai autorizat al diplomaţiei româneşti în perioada imediat următoare Primului Război Mondial a fost Take Ionescu, care a militat pentru crearea unui sistem de alianţe care să cuprindă Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia şi Grecia, a unui bloc „de la Marea Baltică la Marea Egee”, care să se opună oricăror acţiuni revizioniste . Contradicţiile dintre Polonia şi Cehoslovacia, precum şi dintre Iugoslavia şi Grecia au făcut ca planul său să nu reuşească. În faţa acestei situaţii, ministrul de Externe român s-a aliat lui Eduard Beneş, aducându-şi contribuţia la realizarea unui sistem de alianţe bilaterale între Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, cunoscut sub numele de Mica Înţelegere .

Creată în iunie 1921, Mica Înţelegere îşi propunea să promoveze o largă colaborare cu toate ţările, pe baza respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, a status-quo-ului teritorial consfinţit prin Sistemul de Pace de la Versailles. Mica Înţelegere, sau Mica Antantă, a fost prima alianţă cu caracter regional constituită în Europa după Primul Război Mondial, care se baza pe Pactul Societăţii Naţiunilor şi urmărea să creeze un climat de pace şi securitate în centrul şi sud-estul Europei.

Prim-ministru. Votul de blam. Decesul

Ambiţionându-se să devină măcar o dată în viaţă şef de guvern, Take Ionescu a căzut victimă manevrelor politice din umbră ale lui Ion I. C. Brătianu. Urmând sugestia regelui Ferdinand I, la 11 decembrie 1921, şi-a dat demisia din fruntea Ministerului de Externe. Criza politică declanşată l-a determinat pe Alexandru Averescu să depună mandatul guvernului peste două zile . În aceste condiţii, pe 17 decembrie, şeful statului l-a desemnat preşedinte al Consiliului de miniştri. După cum menţiona istoricul Nicolae Iorga, „Take Ionescu simţea în spatele său dogoritoarea patimă de stăpânire lui Ion Brătianu” . El a depus eforturi pe lângă şefii de partide pentru le câştiga încrederea, dar demersurile sale au eşuat. Astfel, pe 17 ianuarie 1922, guvernul a primit un vot de blam în Parlament şi a fost nevoit să-şi depună mandatul . Se punea capăt ultimului guvern conservator din istoria României. De altfel, acesta a rămas singurul caz din viaţa politică interbelică, când Corpurile legiuitoare au determinat căderea unui guvern prin votul lor.

În luna martie 1922, dezamăgit de cei care i-au dat votul de neîncredere, pleacă într-o vacanţă în Italia. Câteva luni mi târziu, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi s-a stins din viaţă pe 21 iunie 1922, la vârsta de 63 de ani. Decesul său a reprezentat şi sfârşitul activităţii partidului pe care l-a fondat. Pe 21 noiembrie 1922, PD va fuziona cu Partidul Naţional Român, condus de Iuliu Maniu .

Activitatea politică

Activitate	Mandat
Preşedintele Partidului Conservator Democrat (Partidul Conservator Naţionalist între octombrie 1916 - decembrie 1918 Partidul Conservator Unionist între decembrie 1918 - 19 octombrie 1919 Partidul Democrat între 19 octombrie 1919 - 21 noiembrie 1922)	3 februarie 1908 - 21 iunie 1922
Deputat	1884 - 1922
Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice	27 noiembrie 1891 - 3 octombrie 1895
	11 aprilie 1899 - 9 ianuarie 1900
Ministrul Finanţelor	9 ianuarie 1900 - 7 iulie 1900
	22 decembrie 1904 - 12 martie 1907
	17 decembrie 1921 - 17 ianuarie 1922
Ministru de Interne	14 octombrie 1912 - 31 decembrie 1913
Ministru fără portofoliu	11 decembrie 1916 - 10 iulie 1917
Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri	10 iulie 1917 - 26 ianuarie 1918
Ministru de Externe	13 iunie 1920 - 11 decembrie 1921
Preşedintele Consiliului de Miniştri	17 decembrie 1921 - 17 ianuarie 1922

Opere selective

• La politique étrangère de la Roumanie, 1891
• Chestiunea naţională, 1893
• Constituirea Partidului Conservator-Democrat, 1908
• Politica instinctului naţional, 1916
• Pentru România Mare. Discursuri din război 1915 - 1917, 1919
• Mica Înţelegere, 1921

Bibliografie

• Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 380-384 ISBN 973-99321-7-7
• Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 250-253 ISBN 973-8200-49-0