Transformarea Daciei în provincie romană şi începutul procesului de romanizare

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare

Transformarea Daciei în provincie romană[1] şi începutul procesului de romanizare.

După cucerirea Daciei, în urma războaielor din 101 – 102, 105 – 106, împăratul roman Marcus Ulpius Traianus (98 - 117) începe opera de romanizare. În vara anului 106, după sinuciderea lui Decebal (87 – 106), orice rezistenţă majoră a dacilor a încetat. Cel mai important document din care rezultă supunerea Daciei este inscripţia de la Corint, aceasta prezintă cariera unui ofiţer roman ce a fost prezent în „a doua expediţie, prin care întreaga Dacie a fost învinsă” (secunda expeditione, qua universa Dacia devicta est). Evenimentul mai este amintit de emisiunile monetare emise cu această ocazie şi, mai ales, de inscripţia de la Porolissum, emisă la 11 august 106, care atestă acordarea cetăţeniei romane înainte de termen mai multor militari[2].

Dacia Augusti Provincia cuprindea Transilvania (fără colţul sud-estic), vestul Olteniei, cea mai mare parte a Banatului, alte teritorii nord dunărene, cum ar fi: nord-estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei şi sudul Moldovei au fost incluse provinciei Moesia Inferior. Noua provincie, situată la graniţa Imperiului Roman cu barbarii, este organizată ca provincie imperială condusă de un guvernator numit de împărat (legatus Augusti pro praetore), de rang consular (vir consularis), cu atribuţii militare şi juridice.

Primul guvernator a fost Iulius Sabinus care, probabil, a început organizarea provinciei după model roman. Sub urmaşul său, Decimus Terentius Scaurianus, este ridicată Sarmizegetusa romană (Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), eveniment atestat de o inscripţie[3].

Sub Hadrian (117 – 138), sarmaţii iazigi, aliaţi cu roxolanii, atacă provincia, fapt ce l-a făcut pe împărat să se gândească la abandonarea ei. După restabilirea ordinii, acesta dispune modificarea structurii administrative: cea mai mare parte a provinciei formează Dacia Superior, în timp ce Dacia Inferior[4] cuprinde sud-estul Transilvaniei, estul Olteniei, nord-vestul şi sud-vestul Munteniei, preluate de la Moesia Inferior, teritoriile situate la nord de râurile Arieş şi Mureş au constituit Dacia Porolissensis[5] (118). Dacia Superior continuă să fie condusă de un legatus Augusti pro praetore, dar de rang pretorian, iar celelalte două, Inferior şi Porolissensis, au în frunte câte un procurator Augusti.

În timpul lui Marcus Aurelius (138 – 161) cele trei provincii sunt puse sub comanda unui singur guvernator, legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, de rang cosular, în teritoriu staţionau acum două legiuni, V Macedonica şi XIII Gemina (169). Două din cele trei provincii îşi schimbă numele: Dacia Superior în Dacia Apulensis, Dacia Inferior în Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis îşi păstrează denumirea[6]. Această organizare s-a păstrat până la retragerea aureliană[7].

Procesul de romanizare a populaţiilor din această zonă va fi favorizat de mai mulţi factori care, alături de limba latină, vor concura cu succes la implementarea tiparelor politico-spirituale în mijlocul societăţilor barbare.

În acest context se înscriu: armata (în rândurile căreia se găseau populaţii ex toto orbe romano – „din toată lumea romană”) – sursă importantă de veterani ce se vor stabili, majoritatea, în arealul geografic al teritoriilor ocupate, care prin folosirea exclusivă a limbii latine va impune o notă radicală procesului de adoptare şi, în egală măsură, de adaptare a limbii latine; urbanizarea, oraşele fiind adevărate focare de romanizare, prin translatarea populaţiilor spre zonele rurale; introducerea unor obiecte de cult şi unelte, de factură romană, superioare celor autohtone; dezvoltarea unei producţii de mărfuri locale, care se adăugau celor de provenienţă romană; instalarea unei administraţii bine organizate; pătrunderea elementelor italice (funcţionari, negustori, patroni, proprietari, militari); schimburile interculturale, posibile prin aducerea de colonişti din alte provincii ale imperiului; dezvoltarea căilor de comunicaţie; răspândirea religiei romane şi a cultelor provinciale precum şi a dreptului roman.

Cucerirea Daciei de către romani

Împăratului Caesar Nerva Traianus Augustus Germanicus Dacicus, fiul divului Nerva, mare preot, învestit a 12-a oară cu puterea tribuniciană, având cea de-a 6-a salutaţie imperială, consul pentru a 5-a oară, părinte al patriei, fiind înfrânţi dacii (au ridicat această inscripţie) cetăţenii din Forum Claudii, prin hotărâre publică[8].

Eu, Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis[9].

[…] [Ţinutul geţilor] ţara geţilor. Geţii, un neam barbar, şi puternic, care se ridicase împotriva romanilor şi îi umilise până la plătirea tributului; dar mai târziu, când aveau rege pe Decebal, a fost […] zdrobit de Traian[10].

Transformarea Daciei în provincie romană de către împăratul Traian

I-a urmat la tron Ulpius Traianus, […] învingând pe Decebal el a supus Dacia şi a transformat în provincie romană ţinuturile de dincolo de Dunăre, pe care le stăpânesc acum taifalii, victofalii şi tervingii. Această provincie are o circumferinţă de un milion de paşi[11].

Într-adevăr, el [Traian] ca primul sau chiar singurul a extins stăpânirea romană dincolo de Dunăre, supunând şi transformând într-o provincie romană pe daci, care purtau „pileus”, şi numeroase neamuri, precum şi pe regele Decebal…[12].

[…] Traian i-a învins pe dacii lui Decebal şi a transformat în provincie romană teritoriul Daciei de dincolo de Dunăre; aceasta are de jur împrejur un milion de paşi[13].

Impunerea de către împăratul Traian a recensământului populaţiei în Dacia

El [împăratul Galerius] a îndrăznit să procedeze cu romanii şi cu supuşii lor la fel cum au procedat strămoşii noştri cu cei învinşi, conform legilor războiului, deoarece părinţii lui au fost supuşi recensământului, pe care Traian, după ce i-a învins pe dacii care reluaseră luptele cu încăpăţânare, l-a introdus drept pedeapsă[14].

Colonizarea provinciei Dacia

[…] Traian, după cucerirea Daciei, adusese o mulţime foarte mare de oameni din toate colţurile lumii romane pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor: căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război al lui Decebal[15].

Organizarea provinciei Dacia

În locurile mai periculoase şi totodată potrivite au fost construite castele militare; peste Dunăre s-a făcut un pod şi au fost înfiinţate multe colonii[16].

Atestarea primilor doi guvernatori ai Dacia Augusti Provincia, Iulius Sabinus (c. 106/107 – 109) şi Decimus Terentius Scaurianus (?109 – 110)[17]

Împăratul Caesar Nerva Traianus Augustus Germanicus Dacicus [învingătorul germanilor şi dacilor], […] călăreţilor şi pedestraşilor care au făcut serviciul militar în cele trei alae şi 16 cohorte […], care se află acum în Dacia sub ordinele lui Decimus Terentius Scaurianus, celor lăsaţi la vatră cu cinste după douăzeci şi cinci de ani de serviciu militar sau chiar mai mulţi de către Iulius Sabinus, ale căror nume sunt scrise mai jos, lor înşile, copiilor şi urmaşilor lor le-a dat [împăratul] cetăţenie şi legitimarea căsătoriei cu soţiile pe care le-ar fi avut atunci când li s-a dat cetăţenia sau, dacă nu sunt încă căsătoriţi cu acelea pe care le-ar lua mai apoi, dar pentru una singură[18].

Fondarea Sarmizegetusei romane

[…] din autoritatea împăratului Caesar Nerva Traianus Augustus, fiul divinului Nerva, s-a fundat Colonia Dacica, prin Decimus Terentius Scaurianus, locţiitorul său propretor[19].

Dorinţa împăratului Hadrian de a părăsi Dacia

După moartea lui Traian a fost făcut împărat Aelius Hadrianus. […] el a rechemat armatele din Asiria […]. A încercat să facă acelaşi lucru şi în Dacia, dar l-au oprit de la aceasta prietenii săi, ca nu cumva să fie daţi pe mâna barbarilor numeroşi cetăţeni romani[20].

Note

  1. ↑ E. Cizek, Epoca lui Traian, Bucureşti, 1980, p. 258-264; C.C. Petolescu, Administraţia Daciei romane, în Revista de Istorie, 39, 1986, 9, p. 880 – 905; Idem, Contribuţii privind organizarea administrativă a Daciei romane, „Revista de istorie”, 32, 1979, 2, p. 65 – 81; Idem, Évolution des structures politiques et administratives de la Dacie romaine, Actes du IXe Congrés international d'épigraphie grecque et latine, I, Sofia, p. 265 – 267; Idem, L’organisation de la Dacie sous Trajan et Hadrien, în „Dacia - Revue d'archéologie et d'histoire ancienne”, NS, 29, 1-2, 1985, p. 45 – 55; D. Protase, Les frontières de la province de la Dacie au temps de l’empereur Trajan, în M. Porumb (ed.) Omaggio a Dinu Adameşteanu, Cluj, 1996, p. 135 – 138
  2. ↑ C.C. Petolescu, Decebal, regele dacilor, Bucureşti, 1991, p. 97; Idem, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995, p. 50
  3. ↑ I. Piso, Le territoire de la colonia Sarmizegetusa, în „Ephemeris Napocensis”, 5, 1995, p. 63 – 82
  4. ↑ C.C. Petolescu, Organisation de la province de Dacie Inférieure, „Revue des études sud-est européennes”, XXI, 1983, 3, p. 241 – 246
  5. ↑ C.C. Petolescu, Provincia Dacia Porolissensis într-o nouă diplomă militară, Studii clasice, XV, 1973, p. 131 – 135
  6. ↑ Constantin Petolescu, Die Reorganisierung Dakiens unter Markus Aurelius, Germania, 65, 1987, 1, p. 123 – 134; Idem, Scurtă istorie…, p. 52 – 54
  7. ↑ Retragerea administraţiei romane de la nordul Dunării
  8. ↑ Inscripţia de la Axima din 108, în C.C. Petolescu, Decebal, regele dacilor, p. 93
  9. ↑ Împăratul Iulian, Împăraţii, 22, în FHDR, II, p. 31
  10. ↑ Arethas din Caesareea, în Lucian, Scolii la Icaromenip, 16, în Ibidem, I, p. 615
  11. ↑ Eutropius, Scurtă istorie de la întemeierea Romei, VIII, 2, 1 – 2, în FHDR, II, p. 37
  12. ↑ Sextus Aurelius Victor, Despre bărbaţii de seamă ai oraşului Roma, 13, 3, în Ibidem, p. 23
  13. ↑ Rufius Festus, Scurtă istorie a poporului roman, în Ibidem, II, p. 43
  14. ↑ Lactantius, Despre cum au murit prigonitorii, XXIII, 5, în Ibidem, II, p. 7
  15. ↑ Eutropius, op. cit., VIII 6, 1–2, în Ibidem, I, p. 37
  16. ↑ Sextus Aurelius Victor, op. cit., 13, 3, în Ibidem, p. 25
  17. ↑ Conform celor trei diplome militare emise în 110, I.I. Russu, Inscriptiones Daciae Romanae (Inscripţiile Daciei Romane), diplomele militare şi tablele cerate, I, Bucureşti, 1975, D 1 (Porolissum), D 2 (Pannonia), D 3 (Porolissum)
  18. ↑ C.C. Petolescu, în Bogdan Murgescu (coord.) Istoria României în texte, Bucureşti, 2001, p. 48
  19. ↑ Inscripţia de fundare de la tetrapylonul forului de piatră al Sarmizegetusei romane, în Idem, Decebal, regele dacilor, p. 98
  20. ↑ Eutropius, op. cit., VIII 6, 1–2, în Ibidem, I, p. 37
Adus de la „http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Transformarea_Daciei_în_provincie_romană_şi_începutul_procesului_de_romanizare&oldid=46509”