Tunul Lavrov

Tunurile Lavrov, calibru 152,4 mm, model 1877 au fost un tip de piese de artilerie care au fost în dotarea armatei române în secolul al XIX-lea, în timpul Războiului pentru Independenţă.

Tunurile sistem Lavrov, calibru 152,4 mm, model 1877, de producţie rusească au fost primite de către România la data de 21 mai 1877 din partea Rusiei. Şaisprezece tunuri din acest tip au fost cedate de către Rusia către România ca urmare a împrumutului de către ruşi a flotei româneşti de pe Dunăre. La acea vreme, accesul flotei militare ruseşti pe Dunăre era interzis prin Pacea de la Paris din anul 1856, iar armata rusă avea nevoie de vase militare pentru a sprijini trecerea Dunării de către trupele sale şi pentru a contracara acţiunile flotei otomane de pe fluviu. Marina română a împrumutat Rusiei iahtul "Ştefan cel Mare", nava "România", canoniera "Fulgerul", şalupa torpiloare "Rândunica", patru şlepuri şi mai multe alte şalupe cu pânze şi cu rame.

Ţeava tunurilor ruseşti sistem Lavrov era fabricată din bronz, iar închizătorul era de tip "pană". Greutatea ţevii (cu închizător) era de 2.235 kilograme, greutatea totală a tunului, cu afet, fiind de 4.500 kilograme.

Greutatea proiectilului tras de acest model de tun era de 35,8 kilograme. Viteza iniţială de ieşire a proiectilului la gura ţevii era de 325 metri/secundă.

Bătaia maximă a tunului era de 5.300 metri. Prin greutatea proiectilului şi distanţa maximă de tragere, acest tip de tun era considerat ca tun de asediu şi împreună cu tunurile-obuziere, calibru 121,3 mm, de producţie franceză, vor constitui artileria grea a armatei române în timpul Războiului pentru Independenţă.

Performanţele de tragere a tunurilor Lavrov, deşi moderne, nu au fost pe deplin satisfăcătoare. Proiectilele erau de calitate slabă şi explodau în aer înainte de a lovi ţinta, iar două tunuri au necesitat înlocuirea cu altele noi, din cauza spargerii închizătoarelor în urma unor defecţiuni de fabricaţie.

Tunurile Lavrov au echipat bateriile româneşti Carol, Elisabeta, Mircea şi Independenţa I, de la Calafat, în anul 1877, şi au fost deservite de marinari. Cu aceste tunuri s-a bombardat cetatea Vidin pe tot parcursul războiului.

După anul 1878, acest tip de tun a fost folosit la artileria de cetate şi apoi la cea de asediu, din Cetatea Bucureşti. Au fost păstrate în dotarea armatei române până în preajma Primului Război Mondial.

Bibliografie

• Stroea, Adrian, col. conf. univ. dr., Băjenaru, Gheorghe, lt. col - Artileria română în date şi imagini, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010 ISBN 978-606-524-080-3
• *** - 165 ani de existenţă a artileriei române moderne, Bucureşti, 2008