Tunul de 4 livre

Tunul de 4 livre a fost un model de piesă de artilerie de câmp care s-a aflat în dotarea armatei române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În timpul vizitei în Imperiul otoman din anul 1843, domnitorul Gheorghe Bibescu a solicitat sultanului, la îndemnul locotenentului Ion Emanoil Florescu, adjutant domnesc, un număr de tunuri de 4 livre pentru dotarea oştirii muntene. Sultanul i-a dăruit domnitorului patru tunuri de 4 livre, pe care locotenentul Florescu le-a adus în ţară. După sosirea în ţară, două dintre aceste tunuri au fost montate pe afet la Craiova, iar două la Bucureşti.

Tunurile turceşti de 4 livre erau fabricate din bronz şi aveau ţeava lisă, neghintuită. Calibrul tunului, 4 livre, era dat de greutatea ghiulelei (aproximativ două kilograme sau patru livre). În sistemul metric calibrul de 4 livre corespunde aproximativ celui de 80 mm. Încărcarea tunului se făcea pe la gura ţevii. Viteza iniţială de ieşire a proiectilului, la gura ţevii, era de 415 metri/secundă.

Greutatea ţevii era de 290 kg şi era transportată pe o trăsură trasă de patru cai, având în dotare şi un cheson pentru muniţii. Greutatea totală a piesei pe trăsură era de cca 1.000 kg, iar a chesonului de muniţii de 1.500 kg.

Tunul putea să execute trageri directe asupra ţintelor, la distanţe cuprinse între cca 500-790 metri, sau indirecte, prin ricoşeu, până la 1,2 km. Tragerea prin ricoşeu se executa prin tragerea ghiulelei asupra unei denivelări din relieful din faţa tunului. Ghiuleaua ricoşa din pământ, căpătând astfel o traiectorie mai lungă.

La 10 noiembrie 1843, prin Porunca domnească nr. 198, cu aceste patru tunuri s-a înfiinţat prima baterie modernă românească de artilerie, al cărei comandant a fost căpitanul Pavel Lentz. Porunca domnească nr. 198 dispunea:

„Poruncă către oştirea românească. Pe aflatul în ostafcă din slujba rusească a artileriei poruciuc Pavel Lentz. Noi, binevoind îl primim în slujba ostăşească cu rangul de căpitan, căruia să i se sloboaze câte două mii lei pe an şi va fi însărcinat cu învăţătura cinurilor ostăşeşti în artilerie.”

({{{2}}})

Căpitanul Pavel Lentz (ajuns ulterior colonel), fost ofiţer în armata rusă, a fost comandantul primei baterii de artilerie din Ţara Românească. L-a avut ajutor instructor pe căpitanul Scarlat Ciocârlan, iar ca ofiţer în baterie pe sublocotenentul Nicolae Haralambie (ajuns general în 1877 în timpul Războiului pentru independenţă şi comandant al trupelor care au încercuit Vidinul).

În anul 1847, sultanul Abdul Megid a dăruit încă patru tunuri de 4 livre armatei Munteniei. În timpul revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, tunurile armatei au fost folosite pentru înăbuşirea acesteia. Armata turcă a intervenit în Muntenia pentru înăbuşirea revoluţiei paşoptiste, iar când s-a retras din ţară, a luat cu ea tunurile dăruite de sultan. Ele au fost restituite românilor în anul 1849 de către sultan. În plus, sultanul a dăruit Munteniei alte şase tunuri de 8 livre şi două obuziere.

Tunurile de 4 livre s-au aflat în dotarea oştirii române până în anul 1864, când au fost date la secţiile de pompieri, fiind înlocuite cu tunurile de producţie belgiană Timmerhans, model 1863.

Bibliografie

• Stroea, Adrian, col. conf. univ. dr., Băjenaru, Gheorghe, lt. col - Artileria română în date şi imagini, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010 ISBN 978-606-524-080-3
• *** - 165 ani de existenţă a artileriei române moderne, Bucureşti, 2008