Unirea Maramureşului cu România

Harta Maramureşului istoric în 1918

Unirea Maramureşului cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, provincia fiind socotită ca făcând parte, împreună cu Sătmarul şi Crişana din aşa numita Ţară Ungurească (vechiul Partium). Populaţia românească şi ruteană din zonă s-a pronunţat pentru încorporarea întregului Maramureş la România, însă Conferinţa de Pace de la Paris a acordat României doar partea sudică a acestuia, delimitată înspre nord de râul Tisa.

Preliminarii

La 29 septembrie 1918 Bulgaria a semnat armistiţiul de la Salonic, ceea ce a grăbit ieşirea din război a monarhiei Austro-Ungare. Pe 1 octombrie, când încă statul dualist nu încheiase armistiţiul, Congregaţia Comitatului Maramureş a ţinut o şedinţă festivă în care i-a constrâns pe reprezentanţii românilor şi rutenilor să semneze declaraţii de loialitate faţă de Ungaria. Reprezentantul român, preotul Darie Vlad, a fost ameninţat cu redeschiderea procesului de spionaj şi trădare de patrie ce-i fusese intentat în 1915. Declaraţiile luate cu acest prilej au fost folosite în Parlamentul de la Budapesta când, pe 18 octombrie, Alexandru Vaida-Voevod a citit cererea de autodeterminare a românilor din cuprinsul monarhiei dualiste. Drept răspuns, deputatul de Maramureş Mihaly Pèter a prezentat declaraţiile de loialitate, pretinzând că locuitorii maramureşeni nu au nimic împotriva poporului maghiar şi că vor să fie în continuare parte a Ungariei.

Pe 3 noiembrie 1918 Austro-Ungaria a semnat armistiţiul de la Villa Giusti. Ostaşii întorşi acasă cu întregul echipament militar au constituit gărzi naţionale în fiecare sat din Maramureş. Pe 22 noiembrie, la Sighetul Marmaţiei a fost organizată o adunare naţională românească având peste 10.000 de participanţi, care au ales delegaţii maramureşeni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia şi membrii Sfatului Naţional Român din Maramureş. Sfatul urma să fie compus din 34 de persoane, în frunte cu preşedintele Vasile Chindriş. Pe 29 noiembrie, delegaţii aleşi au pornit cu carele către Baia Mare, de unde au luat trenul înspre Alba Iulia. La 1 decembrie au votat Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, însă au protestat faţă de urarea lui Ştefan Cicio Pop: „Trăiască România Mare de la Nistru şi până la Tisa!”, pe motiv că ei doreau ca România să cuprindă în hotarele ei şi Maramureşul românesc de peste Tisa.

Pe 1 decembrie 1918 a fost ţinută o mare adunare naţională românească şi la Sighetul Marmaţiei. Aceasta a hotărât unirea Maramureşului cu România fără nicio condiţie. În aceeaşi zi, Vasile Filipciuc s-a angajat să înfiinţeze şi să scoată ziarul românesc „Sfatul”, ca organ de presă al Sfatului Naţional Român. Primul număr al acestuia a apărut pe 7 decembrie. La 2 decembrie, în Sighetul Marmaţiei s-a întrunit Sinodul Vicarial, care a decis să întreprindă acţiuni în vederea înfiinţării unei episcopii unite în acel oraş. Decizia a fost aprobată şi sprijinită de către Sfatul Naţional.

Stabilirea administraţiei româneşti

La începutul lui ianuarie 1919, Maramureşul a fost ocupat de către trupe ucrainiene. Drept urmare, la Sibiu a fost trimisă o delegaţie condusă de Vasile Filipciuc pentru a solicita Consiliului Dirigent să intervină pe lângă Armata Română pentru a intra în Maramureş şi a-l elibera. La 16 ianuarie a intrat în Maramureş Regimentul nr. 14 din Roman, sub comanda colonelului I. Gheorghiu, iar în ziua următoare a învins forţele ucrainiene în lupta de la Cămara la Sighet. Ulterior, Regimentul şi gărzile naţionale româneşti au trecut la capturarea bandelor teroriste din Maramureş, ocupând teritoriul de pe ambele maluri ale Tisei până la Câmpulung la Tisa şi Valea Tarasului. Vestul şi nordul Maramureşului a rămas pentru moment sub control maghiar. În primăvara lui 1919 au început provocările armatei sovietice maghiare ceea ce a determinat reluarea luptelor. În final, Regimentul nr. 14 a ocupat şi restul Maramureşului, nu fără pierderi în rândul subofiţerilor şi soldaţilor.

Odată cu eliberarea Maramureşului, a fost stabilită şi administraţia românească. La 28 aprilie 1919 a depus jurământul de credinţă noul prefect al judeţului, Vasile Chiroiu. Alte funcţii au fost ocupate de către: Gavrilă Mihaly (subprefect), Alexandru Moldovan (prim notar al judeţului), Vasile Filipciuc, Flaviu Iurca, Iuliu Coman, Gheorghe Dan (pretori), Vasile Chindriş, Izidor Anderco, Iosif Rednic (juristconsulţi), Gheorghe Coman (administraţia financiară), Ion Rednic, Alexandru Bălin, Sig. Pop, Ivan Dan (serviciul sanitar), Alexandru Lazar (primpreşedinte la tribunal), Iuliu Moyş, Dumitru Grad (preşedinţi la tribunal), Ilie Chindriş (primprocuror), Desideriu Batin (preşedinte al sedriei orfanale), Tiberiu Chişiu (legist), Iuliu Pop Sighet, Petru Vaida Vişeu (preşedinţi la judecătorii), Florent Mihaly (decan al baroului de avocaţi), Ion de Kovats (prodecan al baroului de avocaţi), Victor Hodor (primar al Sighetului), Teodor Pop (şef al poliţiei din Sighet), I. Stoia (revizor şcolar), Vasile Iuga şi Ştefan Bota (subrevizori şcolari). Funcţiile mai mici au fost ocupate temporar de către persoane fără pregătire de specialitate.

În toamna anului 1919 au fost redeschise şcolile secundare: un liceu de băieţi şi unul de fete şi o şcoală normală de băieţi la Sighetul Marmaţiei, apoi un gimnaziu la Vişeul de Sus. Pentru susţinerea elevilor şi internatului gimnaziului din Vişeu, Vasile Filipciuc a întemeiat o fundaţie de 500.000 de coroane. Gavrilă Iuga a transformat casina din Vişeu într-una românească şi a pus bazele Băncii Vişeului, care avea un capital exclusiv românesc de 600.000 de lei.

În octombrie 1919 au fost aleşi primii reprezentanţi ai Maramureşului în Parlamentul României Mari: Gheorghe Bilaşcu, Gavrilă Iuga, Vasile Chindriş, V. Pop, Teodor Bocotei, Orest Ilniczky (deputaţi), Alexandru C. Anderco, Simion Balea, I. Boroş şi I. Pop senior (senatori). Deputatul Orest Ilniczky a citit în plen declaraţia prin care poporul rutean dorea să fie cuprins în hotarele României, „văzând în aceasta unicul mijloc de a putea scăpa de mizeriile în care au ajuns, datorită latifundiilor oligarhice şi erariale”.

Problema graniţei cu Cehoslovacia

Harta Maramureşului în 1919
    Regiuni majoritar româneşti la nord de Tisa     Regiuni majoritar rutene la nord de Tisa     Graniţa stabilită la Conferinţa de Pace     Linia militară convenită de către comandamentele cehoslovac şi român

Conferinţa de Pace de la Paris a luat drept bază a discuţiilor cu România tratatul de alianţă încheiat în 1916, care prevedea graniţa nouă pe râul Tisa. De acest fapt a profitat delegaţia cehă pentru a cere partea nordică a Maramureşului. Între timp, Armata Română a sprijinit armata cehoslovacă împotriva ofensivei trupelor sovietice maghiare, iar comandamentul român în frunte cu generalul Constantin Prezan a stabilit de comun acord cu comandamentul cehoslovac o line de demarcaţie între cele două ţări, ce oferea României aproape tot Maramureşul. Neprimind nicio instrucţiune de la primul ministru, delegaţia română la Conferinţa de Pace nu s-a putut folosi de acest avantaj pentru a stabili graniţa definitivă. La 12 septembrie 1919 guvernul Brătianu a fost înlocuit de guvernul Văitoianu. Ministrul secretar de stat Alexandru Vaida-Voevod a înaintat un raport documentat asupra frontierei nordice a României, prin care cerea plasele Sighet, Tisa, Taras şi jumătate din Teceu, toate cu populaţie majoritar românească. La 1 decembrie Vaida-Voevod a ajuns la şefia guvernului, în care calitate l-a numit pe Gavrilă Iuga drept expert în problema maramureşană pe lângă delegaţia română la Conferinţa de Pace. Gavrilă Iuga a realizat multiple hărţi, memorii şi documente, prin care a dovedit caracterul românesc al Maramureşului întreg, ceea ce constituia o îndreptăţire incontestabilă a României de a-l cere. Relaţiile între delegaţiile cehă şi română au cunoscut o îmbunătăţire în această perioadă, astfel că la începutul anului 1920 au început tratative între cele două părţi privind frontiera maramureşană. În cele din urmă, delegaţia cehă a consimţit în martie 1920 să lase României tot Maramureşul, cu excepţia plasei Dolha. Însă la 13 martie 1920 guvernul Vaida-Voevod a fost schimbat, iar în aceste condiţii partea cehă a refuzat să mai semneze acordul, pretextând că partea română nu mai are împuternicire legală. Guvernul Averescu nu a continuat tratativele, iar la sfârşitul lui iulie 1920 a ordonat retragerea Armatei Române pe malul stâng al Tisei. Cercurile diplomatice internaţionale au considerat acest gest drept o renunţare la partea de peste Tisa a Maramureşului, iar armata cehoslovacă a ocupat definitiv zona părăsită..

Bibliografie

• Filipaşcu, Alexandru, Istoria Maramureşului, Tipografia ziarului „Universul”, Bucureşti, 1940.