Unirea Transilvaniei cu România

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Harta etnică a Austro-Ungariei şi României în 1892. Românii sunt marcaţi cu albastru

Unirea Transilvaniei cu România a fost proclamată pe 1 Decembrie 1918 în Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Populaţia românească şi cea săsească din zonă s-au pronunţat pentru încorporarea Transilvaniei la România, lucru consfinţit prin Tratatul de pace de la Trianon, pe 4 iunie 1920.

Cuprins

Preliminarii

În primăvara anului 1918 au apărut lucrările lui Oskár Jászi şi ale lui Karl Renner privind situaţia naţiunilor Imperiului Austro-Ungar şi dreptul acestora la autodeterminare. La 3/16 octombrie 1918 împăratul Carol I al Austro-Ungariei a lansat manifestul Către popoarele mele credincioase, prin care propunea crearea unui stat federal, compus din regatele „independente” ale Austriei, Ungariei (inclusiv Transilvania), Cehiei, Iugoslaviei, Poloniei şi Ucrainei. Românii din Ungaria au respins această variantă. Pe 5/18 octombrie 1918 preşedintele american Woodrow Wilson a recunoscut dreptul la autodeterminare al popoarelor din Austro-Ungaria. Începând cu luna octombrie, unităţile austro-ungare au început să părăsească frontul şi să se îndrepte către casă, iar în Praga, Viena şi Budapesta au început revoluţii populare[1].

Ziarul Românul din Arad, publica la 21 noiembrie 1918, convocarea Marii Adunării

În Transilvania, la începutul lunii octombrie, secţia română a Partidului Socialist Democrat din Ungaria şi-a început colaborarea cu Partidul Naţional Român. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Împreună cu Partidul Socialist Democrat, pe 16/29 octombrie PNR a constituit Consiliul Naţional Român Central, un organ reprezentativ al tuturor românilor din cuprinsul monarhiei dualiste. Consiliul era compus din şase membri ai PNR (Teodor Mihaly, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad şi Iuliu Maniu) şi şase ai PSD (Tiron Albani, Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Bazil Surdu şi Iosif Renoiu), sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop. Peste câteva zile, Consiliul s-a mutat la Arad, în casa lui Cicio Pop, de aici purtând tratative cu o delegaţie a guvernului maghiar privind soarta românilor din Austro-Ungaria. La sfârşitul lunii octombrie 1918 Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat. Mai multe ţări şi-au proclamat independenţa, iar pe 31 octombrie/12 noiembrie Austria a fost proclamată republică. În acest context, activitatea unionistă a românilor ardeleni s-a intensificat.

Tratativele între CNRC şi noile oficialităţi socialiste de la Budapesta au eşuat. Astfel, pe 29 octombrie/10 noiembrie, CNRC a notificat guvernul maghiar decizia de a prelua asupra sa guvernarea Transilvaniei. O nouă delegaţie a fost trimisă la Arad trei zile mai târziu. De asemenea, Iuliu Maniu a venit special de la Viena cu această ocazie. Partea ungară a pledat pentru găsirea unei soluţii provizorii până la Conferinţa de Pace, însă această propunere a fost refuzată categoric de Maniu: „Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii”. La întrebarea lui Iászi Oskar, ministrul Naţionalităţilor din Ungaria: „În definitiv ce vor românii?”, Maniu a răspuns: „Teljes elszakadás” (Despărţirea totală) [2]. Drept urmare, pe 3/15 noiembrie 1918 CNRC a publicat manifestul Către popoarele lumii, prin care a comunicat hotărârea de a convoca o Mare Adunare Naţională a românilor care să voteze unirea tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de aceştia cu Regatul României[3].

Lucrările Marii Adunări Naţionale

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia

Alegerile pentru desemnarea delegaţilor fiecărei circumscripţii la Marea Adunare Naţională s-au desfăşurat pe parcursul a 10 zile, începând cu 15 noiembrie 1918. Un element inedit al acestor alegeri a fost votul universal, exercitat atât de bărbaţi, cât şi de femei. Câştigătorii au primit un document scris, numit credenţional, cu care au putut participa la lucrările Marii Adunări[4]. Pe lângă cei aleşi, au mai avut dreptul de a trimite delegaţi şi preoţimea celor două confesiuni româneşti din Transilvania, cea ortodoxă şi cea greco-catolică, asociaţiile culturale şi cele două partide româneşti, PNR şi PSD. În paralel, populaţia românească a fost îndemnată să vină la Alba Iulia în număr cât mai mare[5].

Rezoluţia Adunării de la Alba Iulia

Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în incinta Casei Armatei (austro-ungare), viitoarea Sală a Unirii din Alba Iulia. Au fost aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Cei 1228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat o rezoluţie care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre” [6] şi proclamă libertatea, egalitatea şi autonomia pentru toate confesiunile religioase, libertatea presei, votul universal şi reprezentare proporţională în parlament, precum şi o reformă agrară radicală. Rezoluţia Unirii [7] a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa celor peste 100.000 de participanţi. În final, Marea Adunare a ales un organism numit Marele Sfat Naţional Român din Transilvania pentru a reprezenta interesele românilor până la convocarea viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar din sânul acestuia un organism executiv, numit Consiliul Dirigent[8].

Populaţia prezentă pe Platoul Romanilor din Alba Iulia a depăşit 100.000 de persoane, venite din toate colţurile imperiului Austro-Ungar locuite de români. Singurele fotografii care s-au păstrat de la această adunare au fost realizate de către Samoilă Mârza din satul Galtiu, pentru că fotograful oficial al Marii Adunări Naţionale, de origine sas, nu s-a prezentat la manifestări.

Referinţe

  1. Istoria... (1970), p. 322-323.
  2. Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la unirea Transilvaniei, Bucureşti, 1943, p.23
  3. Istoria... (1970), p. 323.
  4. Istoria... (1997), cap. 4.1.13.
  5. Istoria... (1970), p. 324.
  6. „Românul”, Arad, din 20 noiembrie/3 decembrie 1918
  7. Ioan Scurtu (coord.), România. Documentele Unirii. 1918, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, p.141
  8. Istoria... (1970), p. 324.

Bibliografie

  • Istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
  • Istoria României. Transilvania, vol. II, Editura „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997. Adobepdfreader7 icon.png PDF, 1,33 MB
  • Iancu Gheorghe, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea Statului naţional unitar român (1918-1920), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.