Uzinele și Domeniile Reșița

Reprezentare grafică a Uzinelor de la Reşiţa

„Uzinele de Fier și Domeniile Reșița” (U.D.R.) a fost cea mai mare societate interbelică din domeniul siderurgiei şi metalurgiei, înfiinţată în 1920 la Reşiţa. S-a constituit pe structura fostei societăţi austro-ungare StEG, deţinătoarea a imense proprietăţi şi operaţiuni miniere în Banat. Era cel mai mare producător de oţel, laminate, locomotive şi alte produse din fier din România. Fiind constituită drept societate pe acţiuni, a fost controlată de marea finanţă europeană, mai întâi de capitalurile anglo-franceze, iar mai apoi de Germania nazistă. A jucat un rol important în procesul de înarmare din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După instaurarea comunismului, a fost naționalizată în 1948.

Înfiinţarea societăţii

Mai multe detalii despre acest subiect în articolul StEG.

După sfârșitul Primului Război Mondial și unirea Banatului cu România, societatea STEG a intrat în tratative cu guvernul român pentru reorganizarea sa sub auspiciile unei societăți naționale, cu capital privat. Constituirea s-a făcut la data de 10 iunie 1920, prin hotărâre de guvern. Capitalul social inițial a fost fixat la 125 milioane de lei.

Prima emisiune de acțiuni la purtător, din 1920, a fost de 150.000 de acțiuni, a câte 500 lei acțiuni. Dintre acestea, 148.000 au fost preluate de STEG, iar restul au fost subscrise de importanţi oameni politici ai vremii (mai ales liberali): prințul Caragea, Victor Bontescu (ministru), Ioan Boambă, Dinu Brătianu (deputat şi viitor ministru), Mihail Pherekyde (ministru), Gr. Duca, M. Diamandi și A.Veith, fiecare cu câte 200 acțiuni.

Pentru a atrage mai mult capital străin și autohton, în același an a avut loc a doua emisiune de acțiuni în valoare de 50 milioane lei, la care au fost cointeresate diverse bănci și oameni din cercurile politice românești din vechiul regat. Au participat atunci bănci din Regat precum Banca Marmorosch Blank, Banca Națiunii, Banca Ţărănească, Banca de Scont a României, Creditul Tehnic, Banca Agricolă, Banca Crissoveloni, Banca Comercială Română, Banca Generală a Țării Românești și bănci din Transilvania: Banca Agrară, Banca Centrală, Banca Albina, Temesvarer Bank und Handels AG etc.

Evoluţia acţionariatului în perioada interbelică

„În conformitate cu art.3 al statutelor şi cu art.3 din legea privitoare la funcţionarea societăţii, cel puţin 60% din capitalul social trebuie să se afle în mâinile românilor. Transferurile de acţiuni cari pot aduce atingerea acestei proporţiuni nu vor fi admise” ({{{2}}})

În 1923 a avut loc a treia emisiune de 120.000 acțiuni, iar în 1924, a patra emisiune de 130.000 acțiuni. Prin aceste două operațiuni, în acționarul UDR a intrat masiv capitalul englez, în principal de la Uzinele „Vickers Armstrong” (100.000 acțiuni) și compania „Glyn” din Londra, apoi Banca „Boden Anstalt” din Viena, dar și altele, cu mai multe mii de acțiuni. În același timp, au intrat în acționariatul societății și industriași români legați de partidele politice și de finanțele internaționale.

Așadar, capitalul s-a format prin împletirea capitalului străin cu cel autohton. Capitalul străin a fost de la bun început dominant și s-a păstrat astfel pe tot parcursul perioadei interbelice. Numai în 1923, capitalul englez deținea o treime din acțiunile societății.

Structura acționariatului s-a modificat de-a lungul timpului, dar s-a păstrat preponderența capitalului străin. Un raport din 1936 arăta că originea capitalului se schimbase semnificativ, iar principalii acționari străini erau „Compagnie Europeene de Participations Industrielle dinMonaco” (CEPI) cu 330.000 acțiuni, „Ceskoslovenska Zbrojowka” cu 160.000 și „Société continentale de Gestion S.A.” Monaco cu 40.000. Dacă luăm în considerare participarea indirectă, prin intermediul firmelor românești cu capital străin, ponderea capitalului internațional era chiar mai mare.

La nivelul anului 1939, marii proprietari de acțiuni aveau puțin peste 1 milion de acțiuni, din care aproape 700 mii aparțineau capitalului străin. Numai compania franceză „Société pur la Centralisation des Industries” avea 400.000 de acțiuni, în timp ce cehoslovacii de la „Ceskoslovenska Zbrojowka” dețineau 177.600.

Dezvoltarea societăţii

După război, România a fost preocupată de problema refacerii căilor ferate și a instalațiilor industriale, iar pentru a face acest lucru, era nevoie de o capacitate industrială potrivită nevoilor urgente ale ţării. Înainte de război, compania StEG întreţinuse relaţii strânse cu Regatul, iar capacităţile sale de producţie erau cele mai mari din ţară. Pentru a face faţă cererii ridicate din partea economie şi a statului, UDR a trebuit să își sporească capacitatea. La început s-a bazat pe instalațiile existente, pe care s-a limitat a le îmbunătăți. Pe măsură ce compania a fost capitalizată, şi capacităţile de producţie au fost extinse şi gama de produse diversificată.

Cu excepția perioadei crizei mondiale din 1929 – 1933, societatea și-a dezvoltat permanent capacitățile. În 1923 a fost reconstruit primul furnal înalt de la Reşiţa. În 1929 și 1930 au fost construite un cuptor electric și un cuptor Siemens-Martin de 4 tone, pe păcură. În 1933, UDR a închis definitiv vechea fabrică de cocs, dar a început construcția unei noi fabrici la Reșița pentru cocsificarea cărbunelui, cu o capacitate maximă de 96.900 tone anual, suficient pentru a acoperi nevoile grupului. Al doilea furnal înalt de la Reșița a fost reconstruit în 1936, astfel că și capacitatea producției de fontă a depășit 100.000 tone. Pe fondul creșterii nevoii de oțel, între 1938 - 1939 au mai fost înlocuite două cuptoare. Pentru exemplificare, redăm mai jos producţia de oţel în perioada 1924-1943:

Titlu de o acţiune nominativă în valoare de 500 lei, emisă de UDR în august 1924

Producția de oțel a UDR în perioada 1924 – 1943 și procentul din producția României
Anul	Producţia (tone)	Procent	Anul	Producţia (tone)	Procent
1924	86.932	100	1934	125.235	73
1925	96.503	97	1935	157.409	76
1926	101.796	91	1936	178.876	79
1927	117.261	90	1937	182.472	77
1928	144.117	88	1938	206.500	-
1929	137.482	86	1939	209.000	-
1930	128.419	81	1940	210.600	-
1931	84.496	75	1941	191.900	-
1932	72.749	71	1942	211.000	-
1933	98.705	68	1943	234.600	-

UDR avea de asemenea cele mai multe și mai puternice laminoare din țară: pentru fier profilat, tablă, bandaje, discuri etc. Mai existau: fabrică de produse refractare, forjerie, turnătorie, capacitate de construcție de mașini și poduri fabrică de mașini electrice (1919), de locomotive (1923), sculărie (1936).

Fabrica de mașini electrice era principala producătoare dințară de motoare electrice, generatoare, transformatoare. În timpul războiului ea a fost reprofilată pe producția de armament. O nouă fabrică de mașini a fost construită în 1924 – 1944, destinată necesităților de război, apoi profilată pe utilaje energetice și petroliere.

Activitatea în sectorul feroviar

În domeniul feroviar, UDR avea o poziţie dominantă. Era principalul furnizor de locomotive pentru CFR. Capacitatea instalată era de 80 – 100 locomotive anual, deși maximum de producție a fost de 32. Fabrica sa de roți asigura întreg necesarul țării, pentru locomotive şi vagoane. Tot UDR a fost cea care, după Primul Război Mondial, a confecționat principalele poduri din țară: Borcea pe Argeș, podul peste Lotru, peste Prahova, la Comarnic, podurile peste Dragoștina, Jijia și Bahlui, Băbeni (Vâlcea) și alte poduri peste Mureș, Olt, Someș etc.

Poziţia monopolistă

În perioada interbelică, UDR a crescut în permanență, ajungând să dețină o poziție monopolistă în numeroase ramuri ale industriei siderurgice și metalurgice. Spre exemplu, în 1939 producea 100% din producția internă de cocs pentru furnale înalte, 80% din producția de oțel, 75% din producția de fontă, 70% din producția de fier comercial, 50% din producția de locomotive pentru CFR și 100% din producția de șine, bandaje, osii, roți de locomotive și vagoane etc. Anul producției maxime a fost înregistrat în 1943.

Forța economică a UDR era dată și de participarea ei la acționariatul a numeroase societăți industriale românești. Încă de la înființarea ei, UDR deținea pachete mari de acțiuni la „Societate pentru carbonizarea lemnului” din Reșița, la „Societatea pentru industria fierului” din Nădrag, „Societatea forestieră din Nădrag”, „Industria morăritului din Banat” etc. În primii ani de la înfiinţare a intrat în acționariatul societăţilor „Prima fabrică română de vagoane și motoare” din Arad, „Prima fabrică române de explozibil” din Făgăraș, „Societatea națională de credit industrial”, „Societatea comercială metalurgică”, „Industria Sârmei” din Cluj, „Minopirit” și altele. După 1933 preia acțiuni de la „Intreprinderile David Goldenberg fii”, „Industria fierului”, „Industria optică română”, „Carboriz”, „Șantierele navale Galați” etc.

Pentru a-și consolida poziția pe piață, UDR a încheiat convenții monopoliste precum cel cu cartelul fierului din Europa ZEG (Zentral Europaische Gruppe) sa cel cu Socomet. Majoritatea produselor sale era cartelizate, ceea ce împiedica apariția și dezvoltarea micilor industriași și asigura un profit substanțial. În acest sens, exemplificăm evoluţia ratei anuale a profiturilor:

Industriaşul Max Auschnitt a fost acţionar şi administrator delegat al societăţii

Rata anuală a profiturilor UDR în perioada 1920 – 1943
Anul	Rata profitului	Anul	Rata profitului
1920	22	1932	9
1921	30	1933	9
1922	34	1934	18
1923	50	1935	29
1924	35	1936	20
1925	54	1937	29
1926	32	1938	33
1927	25	1939	40
1928	34	1940	40
1929	27	1941	28
1930	15	1942	37
1931	8	1943	40

Preluarea de către concernul nazist Herman Goering Werke

După ocuparea Cehoslovaciei de către Germania în 1939, în structura acționariatului UDR a intrat masiv capitalul german. Acapararea UDR de către germani a început mai întâi prin intermediul societății „Ceskoslovenska Zbrojowka”, preluată de conglomeratul german Herman Goering Werke (HGW). Tot atunci germanii au reușit să impună primii germani în consiliul de administrație.

Următorul pas a fost făcut în 1940, când, pe fondul disputei dintre UDR și Max Auschnitt, HGW a reușit să pună mâna pe cele 200.000 acțiuni ale industriașului român.

În paralel, germanii au acționat pe cale politică pentru preluarea UDR, printr-o serie de acorduri cu statul român. Astfel, în acordul româno-german din 4 decembrie 1940, se stipula expres că grupul HGW intra într-o „colaborare” mai strânsă cu UDR. Ulterior, în scopul extinderii colaborării, a fost trimis în România fostul ministru austriac Guido Schmidt, colaborator al germanilor în ocuparea Austriei și director general al concernului HGW. El a încheiat cu guvernul român, la 13 februarie 1941, două înțelegeri care detaliau colaborarea cu UDR. În realitate, erau clauze în defavoarea netă a societăţii şi a României. În baza acestor înțelegeri, conducerea comercială, financiară, tehnică și administrativă a UDR era preluată de concernul HGW, iar în schimb, germanii se obligau să ofere asistență tehnică, administrativă și comercială.

La scurt timp germanii au preluat și conducerea consiliului de administrație și au acţionat pe diverse căi pentru a creşte dependența UDR de grupul HGW, până la punctul în care conducerea efectivă a ajuns pe mâna lui Guido Schmidt, care dirija operaţiunile de la Berlin. În realitate, germanii nu și-au mai îndeplinit niciuna din obligațiile pe care și le asumaseră și au subordonat UDR intereselor industriale germane.

După Război şi până la desfiinţare

În perioada războiului, societatea a fost angrenată în efortul de înarmare. Instalațiile au fost supra-utilizate ți s-au făcut puține reparații, motiv pentru care starea lor la finele războiului era una precară. Luptele şi distrugerile, înfrângerea Germaniei, au afectat activitatea societăţii. Aprovizionarea cu materii prime nu s-a mai putut face din sursele de import de până atunci.

Datorită dezorganizării transporturilor, lipseau materiile prime, materialele, combustibilul și energia electrică. Prin urmare, producția după război a căzut dramatic. Cu toate acestea, capacităţile UDR erau enorme.

La instaurarea regimului comunist în 1945, UDR deținea 100% din capacitatea instalată de producere a cocsului, 43% din cea a fontei, 56,4% la oțel Siemens-Martin, 33% oțel electric, 41% laminate.

Pe măsură ce comunismul câştiga teren şi în România se instala economia centralizată, sfârşitul societăţii interbelice Uzinele şi Domeniile Reşiţa, exponentă a capitalismului „burghezo-moşieresc” cu ramificaţii în capitalismul internaţional, era iminent.

UDR a fost desființată în 1948, la data de 11 iunie, odată cu adoptarea legii naționalizării. Uzinele și toate proprietățile ei au trecut în proprietatea statului, iar pe seama lor au fost înfiinţate societăţi industriale de stat.

Bibliografie

• Zahiu, I., Reșița. Istorie și contemporaneitate, Editura Comitetul municipal Reşiţa al PCR, 1971
• UCM Reşiţa, UCM Reşiţa - evoluţia şi dezvoltarea istorică, [1]