Vasile Goldiş

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Vasile Goldiş
Vasile Goldis.jpg
Născut 12 noiembrie 1862, Mocirla, judeţul Arad
Decedat 10 februarie 1934, Arad
Ocupaţie om politic, istoric, publicist
Sigla Academiei Romane.png
Membru de onoare
al Academiei Române
Ales 7 iunie 1919
 
Stema Romaniei.png
 Ministrul Cultelor şi Artelor
din România
Mandat
30 martie 1926 - 4 iunie 1927
Partide Partidul Naţional Român
(1893 - 1926)
Părinţi Isaia Goldiş
Floarea Goldiş
Semnătură Semnatura Vasile Goldis.png

Vasile Goldiş (n. 12 noiembrie 1862, Mocirla în prezent satul Vasile Goldiş, judeţul Arad - d. 10 februarie 1934, Arad), om politic, istoric, publicist, militant pentru unirea tuturor românilor şi membru în Marele Sfat Naţional care a înfăptuit Unirea, ministru al Culturii, membru de onoare al Academiei Române.

Originea. Studiile

S-a născut la 12 noiembrie 1862 în casa bunicului din satul Mocirla, judeţul Arad (astăzi satul îi poartă numele). Este unul dintre cei trei copii ai preotului Isaia şi a Floarei Goldiş din Seleuş. Goldeştii îşi aveau originea în satul Chişcău din judeţul Bihor, unde se ocupau cu mineritul. Şi-a început studiile primare la şcoala confesională românească din Cermei, unde învăţător era tatăl său, apoi a trecut la şcoala romano-catolică din acelaşi sat, unde a învăţat ungureşte, apoi la şcoala germană din Panatul Nou (azi Horea), unde a învăţat limba germană şi în fine clasa a patra a făcut-o la Arad. Liceul l-a făcut tot la Arad şi l-a terminat ca şef de promoţie în 1881. În ciuda greutăţilor materiale din această perioadă, tânărul Goldiş se susţinea dând meditaţii, era un elev eminent, avea aptitudini deosebite pentru istorie, literatură şi filozofie.

După terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta, iar din anul următor (1882) se mută la facultatea similară din Viena. Studiază în capitala Austriei până în 1884, apoi se reîntoarce la Budapesta şi reuşeşte, în ciuda dificultăţilor materiale care l-au urmărit tot timpul, să termine studiile superioare în 1886, obţinând diploma de profesor în istorie şi limba latină. În perioada studiilor la Viena devine membru al societăţii academice „România Jună”, iar la Budapesta, alături de Maniu, Lapedatu, Oniţiu şi alţii, va fi printre cei mai activi membri ai societăţii „Petru Maior” a studenţilor români. În toamna anului 1886 , plin de datorii şi cu sănătatea şubrezită, îşi începe cariera didactică şi preia catedra la Preparandia din Caransebeş.

Începuturile activităţii politice şi culturale

La Caransebeş va sta timp de trei ani, până în 1889, apoi candidează şi obţine un post de profesor de istorie la liceul ortodox român din Braşov. Aici i-a avut colegi pe Valeriu Branişte şi Virgil Oniţiu, iar printre elevi i-a avut pe Octavian Goga, Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu, Ioan Lupaş, Octavian Taslăuanu, Iosif Popovici şi alţii. Ca pedagog şi profesor de istorie, face eforturi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de studiu, a bazei materiale şi în special procură numeroase hărţi istorice şi geografice. Şi pentru că realizează că învăţământul românesc suferă de numeroase lipsuri, se apucă el singur de scris manuale şcolare, bine gândite din punct de vedere pedagogic şi elaborate pentru a răspunde ţelurilor politice ale românilor ardeleni. Pe lângă activitatea pedagogică se afirmă şi în spaţiul cultural al românilor ardeleni. A publicat diverse studii de istorie sau literatură în revistele de cultură, a fost secretar al „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român” înfiinţată de Iosif Vulcan şi Alexandru Roman şi a înfiinţat împreună cu Ioan Russu-Şirianu ziarul „Tribuna poporului”, cu sediul la Orăştie şi mutat ulterior la Arad.

Încă din primii ani ai şederii sale la Braşov, ia parte tot mai mult la viaţa politică. Stabileşte legături apropiate cu comerciantul Diamandi Manole şi cu profesorul Ghiţă Pop, se înscrie în societatea cultural-politică „Casina română”(va fi şi secretarul acesteia), se implică tot mai mult în politica locală. Se remarcă de asemenea ca un foarte bun orator. Dar la 1 septembrie 1901 se pensionează la cerere, pe motiv de boală, şi se reîntoarce în Arad, la chemarea unchiului său Iosif Goldiş, ajuns între timp episcop.

Deputat la Budapesta

La Arad îşi reia activitatea pedagogică ca profesor şi director al liceului de fete. Este o perioadă în care condiţiile popoarelor oprimate din monarhia dualistă se înrăutăţesc pe zi ce trece, fapt care cauzează în schimb o intensificare a luptei naţionale. Acum se conturează abordarea politică activă a românilor ardeleni, iar Vasile Goldiş se află printre cei care militează pentru renunţarea la tactica pasivă adoptată în 1881.

În 1906 este ales deputat în parlamentul de la Budapesta pentru circumscripţia Radna. În mandatul de patru ani (1906 – 1910), se alătură deputaţilor români, sârbi, slovaci etc. care pledează activ pentru recunoaşterea drepturilor politice şi democratice. Publică articole politice în „Tribuna”, ţine conferinţe şi discursuri, se luptă cu faimoasa lege Appony care ostraciza şcolile româneşti. Datorită intransigenţei şi combativităţii de care dă dovadă, devine un adversar temut pentru guvernul maghiar şi va avea de înfruntat obstacolele întinse de autorităţi, mai ales cu ocazia alegerilor din 1910. În ciuda faptului că în cercul Radna, majoritar român, se bucura de toată popularitatea, autorităţile au pus în joc toate mijloacele pentru a asigura victoria candidatului guvernului Sandor Taganyi. La câteva întruniri electorale au loc ciocniri sângeroase între jandarmi şi alegătorii români în timp ce presa maghiară comentează pe larg faptul că guvernul va lua toate măsurile ca să nu fie ales.

Director al ziarului „Românul”

După eşecul de la alegerile din 1910 a participat la mai multe adunări generale ale românilor din diferite localităţi din Ardeal şi Banat, participă la redactarea unor memorii, colaborează la mai multe ziare. În această perioadă în PNR au loc disensiuni pe marginea direcţiei de urmat, iar Vasile Goldiş joacă rol de moderator, încercând să unească forţele. În 1911 i se încredinţează conducerea ziarului nou-înfiinţat „Românul” şi a Institutului tipografic „Concordia”. Sub conducerea lui Vasile Goldiş, ziarul Românul devine un „monitor general” al luptelor politice româneşti. În 1916, imediat după intrarea României în război, refuză să semneze în numele ziarului declaraţia de fidelitate cerută de Contele Tisza, motiv pentru care „Românul” este suspendat.

În perioada primului război mondial, conducerea Partidului Naţional Român recomandă o atitudine politică moderată, însă Vasile Goldiş se împotriveşte vehement, neputând să asiste liniştit la abuzurile tot mai mari care au loc în monarhia pe cale de dezintegrare.

Unirea cu România

Manuscrisul original al Cuvântării lui Vasile Goldiş la Marea Adunare Naţională, expus la Muzeul Unirii din Alba Iulia

În condiţiile înfrângerii definitive a monarhiei, membrii comitetului executiv al PNR se întâlnesc la Oradea şi hotărăsc să acţioneze în parlamentul Ungar în sensul autonomiei politice a românilor. Goldiş redactează declaraţia ce avea să fie prezentată Parlamentului, în care invocă dreptul naţiunii române de a dispune singură de soarta ei. Pretenţiile maghiare de a-i reprezenta pe români la Conferinţa de Pace sunt refuzate. Evenimentele se precipită şi la 29 octombrie se constituie Consiliul Naţional Român Central, cu sediul la Arad, însărcinat cu punerea în practică a măsurilor prevăzute de Declaraţia de la Oradea din 12 octombrie. Vasile Goldiş se află printre reprezentanţii acestui for. La 7 noiembrie Goldiş reînfiinţează ziarul Românul şi publică manifestul Către naţiunea română, prin care preconizează înfiinţarea gărzilor şi consiliilor naţionale române. La 18 noiembrie publică un nou manifest important, „Către popoarele lumii”, în limbile română şi franceză, prin care arată hotărârea fără echivoc a naţiunii române din Transilvania de a se uni cu România. Într-o atmosferă extrem de tensionată, încep pregătirile pentru convocarea marii adunări naţionale. Textul convocării este redactat tot de Vasile Goldiş. Astfel, la 1 decembrie 1918, adresându-se "Măritei Adunări Naţionale" de la Alba Iulia, în uralele a celor peste 100.000 de reprezentanţi din toate ţinuturile locuite de români, Vasile Goldiş expune Rezoluţia Adunării de Unire cu România.

Imediat după Unire este ales un Mare Sfat Naţional Român, cu atribuţii de parlament şi un Consiliu Dirigent cu atribuţii de guvern provizoriu al Transilvaniei. Dintre cei 15 membri ai Consiliului, Vasile Goldiş este ales ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice, precum şi vicepreşedinte al Consiliului. La 12 decembrie tot el este numit în funcţia de preşedinte al delegaţiei ardelene care urma să prezinte Regelui Ferdinand actul unirii adoptat la Alba Iulia. În faţa Regelui va rosti o cuvântare memorabilă în care face bilanţul luptei de secole a poporului român pentru unitatea politică.

Ministru

Spre sfârşitul anului 1918, Goldiş este numit ministru în guvernul central de la Bucureşti condus de Ion I. C. Brătianu. Demisionează la 26 septembrie 1919, dar a doua zi, la 27 septembrie, este numit ministru fără portofoliu în guvernul de militari condus de Arthur Văitoianu. Va deţine această funcţie timp de şase luni. Între timp este ales din nou deputat în circumscripţia Radna şi membru de onoare al Academiei Române. Este propus preşedinte al Camerei Deputaţilor, însă din cauza neînţelegerilor cu Alexandru Vaida-Voievod, devenit între timp şeful guvernului, funcţia este preluată de Nicolae Iorga, care beneficiază de o mai mare susţinere politică.

După căderea guvernului Vaida-Voievod, este din nou numit ministru de stat fără portofoliu în Guvernul Averescu, la 18 martie 1920. Demisionează chiar a doua zi, revoltat de faptul că nu fusese consultat de guvern cu privire la chestiunile legate de Ardeal. Va reveni ca ministru abia în 1926, tot în guvernul Averescu. Va fi doar pentru scurtă vreme ministru al Artelor şi Cultelor, dar în acest scurt răstimp va avea o contribuţie semnificativă prin semnarea Concordatului cu Vaticanul.

Ultimii ani

Cu toate că a fost ministru, rolul politic pe care l-a jucat după Unire a fost destul de limitat. Tensiunile din sânul conducerii PNR s-au intensificat datorită divergenţei de opinii cu privire la direcţia de urmat în politica ardeleană. În jurul lui Goldiş s-a format un grup de partizani care la 2 mai 1926 a rupt relaţiile cu Iuliu Maniu şi l-a proclamat pe Goldiş preşedinte al PNR. Susţinerea lui Maniu a fost însă mai mare, astfel că dizidenţa a eşuat. În anii care au urmat Goldiş avea să fie dur contracarat de Maniu şi în final s-a văzut nevoit să se retragă din viaţa politică.

După retragerea din politică a continuat să activeze pe scena culturală în jurul „Astrei”, al cărei preşedinte a fost. Ultimii ani i-a petrecut la Arad, cu sănătatea şubrezită. În 1932 a fost internat într-un sanatoriu din Austria, datorită agravării stării lui de sănătate. Totuşi, la 1 decembrie 1932 a făcut tot posibilul pentru a ajunge la Arad şi a vorbi în faţa celor 25 mii de oameni strânşi în Piaţa Avram Iancu să aniverseze Marea Unire. S-a stins din viaţă la 10 februarie 1934 în locuinţa sa din Arad, în vechiul palat al ziarului „Românul”. I-au fost organizate funerarii naţionale, iar ziua înmormântării a fost declarată zi de doliu naţional.

Activitatea politică

Activitate Mandat
Deputat în Parlamentul de la Budapesta 1906 - 1910
Deputat în Parlamentul României 1919
Miinistrul Cultelor şi Instrucţiunii publice
în Consiliul Dirigent din Transilvania
2 decembrie 1918 - 4 aprilie 1920
Ministru fără portofoliu pentru Transilvania 17 decembrie 1918 - - 28 noiembrie 1919
18 martie 1920 - 19 martie 1920
Ministrul Cultelor şi Artelor 30 martie 1926 - 4 iunie 1927

Bibliografie

  • Şora, Gheorghe, Vasile Goldiş militant pentru desăvîrşirea idealului naţional 1 decembrie 1918, Editura Facla, Timişoara, 1980

Legături externe