Academia Română

Sigla Academiei Române

Academia Română este cel mai înalt for ştiinţific şi cultural din România. A fost înfiinţată în anul 1866 sub denumirea "Societatea Literară Română". De-a lungul timpului, ea a adunat în rândurile sale unii dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai culturii române. Finanţată de statul român, este instituţia însărcinată cu elaborarea ortografiei, gramaticii şi dicţionarul limbii române.

Istoric

Inaugurarea Societăţii Academice Române (1/13 august 1867)

La mijlocul secolului al XIX-lea, în plină formare a noului stat român, societatea şi lumea culturală românească avea nevoie de o modernizare majoră şi de reforme care să accelereze progresul cultural şi ştiinţific al spaţiului românesc. Academii, în sensul vechi al cuvântului, fuseseră înfiinţate încă din secolul al XVII-lea, atât în Ţara Românească (la Bucureşti, circa 1689) cât şi în Moldova (la Iaşi, 1707), care mai târziu s-au transformat în primele Universităţi româneşti. Premergător apariţiei Academiei Române s-au înfiinţat mai multe societăţi culturale, precum cele de la Braşov (1821), Bucureşti (1844), Sibiu (1881), Cernăuţi (1862). Succesorii lor au încurajat ideea înfiinţării unui institut central care să reunească cele mai importante personalităţi culturale ale României, după modelul academiilor occidentale.

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 şi programul amplu de reforme care i-a urmat, a creat condiţiile necesare pentru punerea în practică a înfiinţării Societăţii Literare Române. Intelectualii români îşi dădeau seama că unitatea politică nu era posibilă fără o unitate culturală. Ioan Maiorescu propunea la 1860, o societate academică care să concentreze activitatea erudiţilor români "...pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naţionale". Proiectul său nu s-a materializat, însă fiul său, Titu Maiorescu, avea să ia parte la înfiinţarea noii academii.

Tablou reunind membrii fondatori ai Academiei

Proiectul de statut a fost elaborat la 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire şi s-au făcut primele donaţii. La propunerea lui C. A. Rosetti, Locotenenţa Domnească a aprobat la 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societăţii literare române. Scopul ei era să stabilească ortografia limbii române şi redactarea unei gramatici şi a unui dicţionar. Regulamentul prevedea formarea Societăţii la Bucureşti şi numirea membrilor de către Ministerul instrucţiunii şi cultelor. Membrii urmau să reprezinte toate regiunile plus aromânii, astfel:

• 7 membri din Principate: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Alexandrescu-Urechia, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti şi Ion C. Massimu la care s-au adăugat în 1867 Titu Maiorescu şi Nicolae Ionescu;
• 3 din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu şi George Bariţiu;
• 3 din Basarabia: Alexandru Haşdeu, Constantin Stamati şi Ioan Străjescu;
• 2 din Bucovina: Alexandru Hurmuzaki şi Ambrosiu Dimitrovici (înlocuit apoi de Ioan Sbiera);
• 2 din Banat: Andrei Mocioni şi Vicenţiu Babeş;
• 2 din Macedonia: Ioan D. Caragiani şi Dimitrie Cozacovici.

Prima şedinţă s-a ţinut un an mai târziu, la 1/13 august 1867. Sosirea la Bucureşti a celor mai importante personalităţi, venite din toate provinciile locuite de români, cu ocazia deschiderii lucrărilor primei şedinţe, a fost un adevărat eveniment. În prima şedinţă a fost decisă adoptarea numelui de Societatea Academică Română. Membrilor fondatori iniţiali li s-au mai adăugat Iosif Hodoşiu (reprezentând Maramureşul), Ştefan Gonata şi Alexandru Roman. În total numărul membrilor fondatori a ajuns la 25. Primul preşedinte al Societăţii Academice Române a fost Ion Heliade Rădulescu (până la 1 august 1870). Instituţia nou fondată a fost pentru început o societate naţională enciclopedică. Ea a devenit reprezentativă pentru cultura română, reunind oameni de cultură din ţară şi apoi din întreaga lume.

La data de 9 iunie 1948, printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Academia Română se transformă în instituţie de stat sub denumirea de Academia Republicii Populare Române. În patrimoniul noii instituţii create de guvernul de influenţă comunistă intră toate bunurile mobile şi imobile ale Academiei de Medicină şi ale Academiei de Ştiinţe. După căderea regimului comunist din România, se va reveni la denumirea originală a Academiei.

Membri

• Index:Membrii Academiei Române
• Index:Preşedinţii Academiei Române

Sediul central al Academiei Române, situat în Calea Victoriei din Bucureşti

Academia se compune din membri titulari, corespondenţi şi de onoare, toţi aleşi pe viaţă. Calitatea de membru poate fi acordată şi post-mortem. Atât membrii corespondenţi, cât şi membrii titulari pot face propuneri pentru noi membri corespondenţi. Pentru membrii titulari, propunerile pot fi făcute numai din partea membrilor titulari şi candidaţii trebuie să fie din rândul membrilor corespondenţi. Condiţiile de admitere sunt deosebit de riguroase. În urma mai multor consultări şi evaluări, adunarea generală decide prin vot secret acordarea sau nu a statutului de membru.

În Dicţionarul Academicienilor români, 1866 - 1999, Dorina N. Rusu contabiliza că până în anul 1999 Academia adunase un număr de 1.494 membri, dintre care 980 români (25 fondatori, 375 titulari, 178 de onoare, 361 corespondenţi, 41 aleşi post-mortem) şi 514 străini (404 membri de onoare, 109 corespondenţi, 1 ales post-mortem). Dintre membrii străini, ţările cu cei mai mulţi membri erau Franţa cu 163, Germania cu 60, Italia 48, S.U.A. 39, Anglia 22, URSS (Rusia) 20, Belgia 17 etc.

Funcţionare

Sediul Academiei Române, construit în perioada comunistă

Academia este o instituţie finanţată în principal de la bugetul de stat şi funcţionează autonom. Surse secundare de finanţare pot fi activităţile proprii sau exploatarea propriului patrimoniu, precum şi donaţiile. Are trei filiale, la Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara. În subordinea sa se află o serie de instituţii prestigioase şi centre de cercetare din România (circa 60). În anul 2001, două dintre institutele Academiei Române au fost recunoscute de Comunitatea Europeană ca institute de excelenţă.

Conform statutului actual, un mandat de preşedinte are durata de patru ani, iar o persoană nu poate deţine funcţia de preşedinte pentru mai mult de două mandate. Biroul Prezidiului Academiei Române este format din şase academicieni, din preşedintele Academiei Române, cei patru vicepreşedinţi şi din secretarul general.

Curiozităţi

Placă comemorativă amplasată pe clădirea din Calea Victoriei

• Scriitorul Andrei Vizanti, ales ca membru corespondent în 1882 a fost îndepărtat în 1903 după ce a părăsit ţara pentru a scăpa de o pedeapsă pentru delapidare de bani publici.
• Unul dintre membrii controversaţi a fost filologul Alexe Procopovici, despre care Eugen Lovinescu spunea că este „omul care nu a scris nimic”.
• Eugen Lovinescu a fost respins în mod „scandalos” din cauza opoziţiei lui Nicolae Iorga şi Ovid Densusianu.
• Elena Ceauşescu a fost aleasă ca membru titular în 1974, iar Nicolae Ceauşescu membru titular şi preşedinte de onoare în 1985. Cei doi au fost excluşi la şedinţa din 26 decembrie 1989.
• Manea Mănescu a fost ales membru titular în 1974 şi exclus la 2 februarie 1990. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Suzana Gâdea. Ambii au avut la activ condamnări penale.

Bibliografie

• Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti 1999 ISBN
• Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999 ISBN 973-27-06967
• Magazin istoric, Anul XXXII, nr. 6 (375), iunie 1998.

Bibliografie suplimentară

• Berindei, Dan, Istoria Academiei Române (1866 - 2006), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006 ISBN 973-27-1329-1
• Dobre, Alexandru, Academia Română. Cercetarea şi punerea în valoare a culturii tradiţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti 2004 ISBN 973-7934-14-8

Legături externe

• http://www.academiaromana.ro/ Situl oficial al Academiei Române
• http://www.biblacad.ro/ Biblioteca Academiei
• http://www.ear.ro/ Editura Academiei