Alexandru I Aldea
de la Enciclopedia României
| Alexandru I Aldea | ||
 | ||
| Născut | ? | |
| Decedat | 17 noiembrie 1436, Târgovişte? | |
| Ocupaţie | domnitor | |
Alexandru I Aldea (n. ? – m. p. 17 noiembrie 1436, probabil la Târgovişte). Domn al Ţării Româneşti (a. 14 iunie 1431 – p. 17 noiembrie 1436).
Biografie
A fost fiul nelegitim al lui Mircea cel Bătrân, şi, se pare, ginerele lui Alexandru cel Bun, pe al cărui nume îl purta. Ocupă tronul cu ajutorul domnului Moldovei şi al regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg, înlocuindu-l pe Dan II. Se pare că otomanii nu vedeau cu ochi buni pe noul domn care, foarte repede, s-a alăturat coaliţiei antiotomane coordonate de Sigismund.
În vara anului 1431 o oaste trimisă de sultan pradă Ţara Românească obligându-l pe domn să accepte suzeranitatea Porţii. Clauzele tratatului, încheiat la Adrianopol, în iulie 1432, prin negocieri directe între Aldea şi sultan, sunt foarte aspre: domnul se obliga să se prezinte periodic la Poartă pentru închinare, să plătească tribut, să trimită, ca zălog, 20 de fii de boieri şi, mai grav, să participe cu oastea la campaniile otomane împotriva creştinilor.
Domnul se justifică, într-o scrisoare adresată sibienilor, pentru că a cedat în faţa otomanilor, astfel: „Eu şi de m-am dus la turci, m-am dus pentru nevoia mea şi am făcut pace ţării, câtă a rămas, şi vouă tuturor”. Conform acestui tratat, participă la ofensiva otomană în Transilvania, condusă de generalii Sarzi, beylerbey-ul Rumeliei şi Hamza, beylerbey-ul Anatoliei. Pentru a-şi arăta însă bunele sale intenţii, Aldea previne pe Sigismund, prin intermediul comitelui Timişoarei, Ştefan Rozgony, căruia îi trimite informaţii referitoare la efectivele şi capacitatea de luptă a forţelor otomane, angajându-se să treacă de partea creştinilor când va sosi armata pe câmpul de luptă.
Bătălia s-a dat înainte de 24 iulie 1432, soldându-se cu înfrângerea creştinilor şi prădarea Ţării Bârsei de către turci. Fidelitatea sa faţă de politica otomană a avut un impact negativ pe plan intern, gruparea boierilor adeptă a colaborării cu Poarta, devenind tot mai puternică, astfel autoritatea centrală va scădea în favoarea marii boierimi care va căuta tot mai mult să intervină în politica ţării şi chiar în numirea domnilor (cazul boierului Albu, probabil asociat la domnie, numele său apărând alături de cel al domnului în scrisorile trimise de Vlad Dracul).
A făcut danii, în sate şi scutiri de dări, mănăstirilor muntene Cozia, Dealul şi Bolintinul. De dărnicia sa au beneficiat şi mănăstirile Zographou şi Xeropotamou de la Muntele Athos, înzestrate, din 9 februarie 1433, cu un ajutor anual de 3 000 de aspri. Politica sa pro-otomană l-a făcut pe regele Ungariei să-i retragă în anul 1433 dreptul asupra Amlaşului şi Făgăraşului, feude pe care le va ceda contracandidatului său la domnie, Vlad Dracul.
A murit, se pare, bolnav fiind, spre sfârşitul anului 1436, numărându-se printre puţinii domni care nu au pierit asasinaţi de alţi pretendenţi, de boieri sau înlăturaţi de turci.
Bibliografie
- Ciobanu, Tiberiu, Domnii scurte dar însemnate în istoria românilor, Editura Zamolsara, Timişoara, 2007
- Idem, Domnitori români mai puţin cunoscuţi, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2005
- Giurescu, Constantin, C., Giurescu, Dinu, C., Istoria Românilor, vol. 2, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
- Mărculeţ, Vasile, Ştefănescu, Alexandru, Marcu, George ş.a., Dicţionarul domnilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei, Editura Meronia, Bucureşti, 2009
- Rezachevici, Constantin, Enciclopedia Domnilor Români. Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. 1, sec. XIV-XVI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001
- Tudoran, Pompiliu, Domnii trecătoare-Domnitori uitaţi, Editura Facla, Timişoara, 1983