Alice Voinescu

Alice Voinescu
Născută		10 februarie 1885, Drobeta-Turnu Severin
Decedată		4 iunie 1961, Bucureşti
Ocupaţie		scriitoare, filosof

Alice Voinescu (n. 10 februarie 1885, Drobeta-Turnu Severin – d. 4 iunie 1961, Bucureşti), scriitoare, prima femeie doctor în Filosofie din România.

Biografie

Fiica juristului Sterie Steriadi şi a Massincăi Poenaru, a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1908, având ca profesor coordonator pe Titu Maiorescu. Studiază la Marburg cu Hermann Cohen, după care obţine în 1913 doctoratul la Sorbona cu teza L’interprétation de la doctrine de Kant par l’École de Marbourg. Étude sur l’idéalisme critique. A refuzat postul de asistentă propus de Universitatea din Sorbona pentru o carieră în ţară.

În 1922 devine profesoară de estetică şi istorie a teatrului în cadrul Catedrei de Istoria Literaturii Dramatice de la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, unde a activat până în 1948. Alexandru Paleologu a scos în evidenţă calităţile sale oratorice: „O mare conferenţiară şi o profesoară de istoria literaturii dramatice la Conservator, care atrăgea la prelegerile ei (aidoma lui Nae Ionescu, Ion Petrovici sau Vasile Pârvan) o audienţă enormă, compusă din tot ce era inteligenţă şi simţire în societate, de toate vârstele şi categoriile, nu numai studenţi”.

În perioada 1925 – 1939, Alice Voinescu a fost invitată la "decadele Pontigny" din Franţa, organizate de Paul Desjardins, la care participau André Malraux, Roger Martin du Gard, André Gide, Paul Langevin, François Mauriac, Charles du Bos, Ernst Robert Curtius ş.a. A publicat mai multe articole şi lucrări de filosofie şi estetică: Montaigne: omul şi opera (1936), Aspecte din teatrul contemporan (1941), Eschil (1946), Dialoguri cu eroii tragici (1961) etc.

În 1948 a fost pensionată forţat în urma atitudinii de sfidare a puterii comuniste în problema abdicării regelui Mihai, şi peste 3 ani, catalogată „mic-burgheză reacţionară” sau „duşman al poporului”, a fost arestată. A făcut un an şi şapte luni de detenţie, la Jilava sau Ghencea, iar apoi a avut domiciliu obligatoriu în satul Costeşti, jud. Iaşi, până în 1954. Rămasă fără pensie, trăieşte mai bine de un an din ajutorul unor prieteni devotaţi, care refuză, în ciuda cererilor ei repetate, să-i vândă lucrurile din casă.

Postum i-au fost publicate volumele de memorii, Scrisori către fiul şi fiica mea (1994), Jurnalul (1997), ce acoperă 32 de ani de viaţă şi cuprinde însemnări despre evenimente şi personalităţi ale perioadei interbelice, Martha Bibescu, Regina Maria, Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino sau André Gide, R. Martin du Gard, Paul Desjardins ş.a., Scrisori din Costeşti (2001). În 2002 a fost comemorată la Craiova prin punerea în scenă a piesei Alice nu ştie să moară, de Gheorghe Truta. „Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemenea dispărută” (Andrei Pleşu).

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009.