Andrei Mocioni

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Andrei Mocioni
Andrei Mocioni.jpg
Andrei Mocioni
Naţionalitate român
Născut 27 iunie 1812, Budapesta
Decedat 5 mai 1880, Foeni, Timiş
Ocupaţie jurist, politician
Sigla Academiei Romane.png
Membru fondator
al Academiei Române
Ales 22 aprilie 1866

Andrei Mocioni (27 iunie 1812, Budapesta - 23 aprilie/5 mai 1880, Foeni, judeţul Timiş) jurist, om politic, personalitate marcantă a românilor bănăţeni, membru al ramurii de Foeni a familiei Mocioni. Membru al delegaţiei Naţionale de la Viena, membru al Senatului Imperial Lărgit de la Viena, deputat în Dieta de la Pesta, adept al înfiinţării unui Mare Ducat al românilor din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina. L-a sprijinit pe Şaguna pentru înfiinţarea Mitropoliei Române Ortodoxe şi emanciparea ei de sub Patriarhia Sârbă în 1864. Este membru fondator al Academiei Române.

Originea. studiile

S-a născut la Budapesta la 27 iunie 1812, fiind al treilea din cei nouă copii ai lui Ioan Mocioni şi a Iulianei Panaiot. Familia sa, în interiorul căreia încă se mai vorbea dialectul macedo-român, i-a asigurat o educaţie aleasă, românească, el fiind influenţat şi de curentul naţional care se născuse în capitala Ungariei. A făcut mai întâi liceul, apoi universitatea la Pesta. Şi-a luat licenţa în drept în 1832, la vârsta de 20 de ani. După aceea a ocupat mai multe funcţii, începând cu cea de vicenotar în administraţia comitatului Torontal, apoi protojude districtual.

Primele manifestări politice

În 1848, împreună cu fraţii săi s-a alăturat curentului naţional şi dinastic, în opoziţie cu curentul ce domina marea adunare a Românilor bănăţeni în frunte cu Eftimie Murgu, sprijiniţi de kossuthiştii revoluţionari. Rezultatul primelor sale bătălii politice a fost că a trebuit să se refugieze din calea trupelor revoluţionare care, printre altele, au devastat moşia de la Foeni în mai 1849. Reîntors în Banat, din 1849 e comisar districtual. A demisionat, apoi în 1856 s-a retras la moşia sa de la Foeni, nemulţumit de faptul că nu poate îmbunătăţi soarta românilor. S-a căsătorit în 1859 cu Laura Cernovici (Csernovics).

Promotor al autonomiei Banatului faţă de Ungaria

În 1860 se declară autonomia Ardealului iar împăratul dispune o hotărâre prin care să se analizeze posibilitatea autonomiei Banatului Timişan şi a Voivodinei sârbeşti. Deputatul Andrei Mocioni convoacă în data de 18-19 noiembrie la Timişoara o adunare naţională a românilor. La această adunare se formulează cerinţele de autonomie faţă de Ungaria, formarea unui „Căpitanat” român care să cuprindă teritoriile locuite de români şi drepturi confesionale, lingvistice şi naţionale pentru români. În alternativă la autonomie se cere unirea la Transilvania. Proiectul de autonomie este torpilat de susţinătorii statu-quo-ului maghiar şi în fine este îngropat de hotărârea împăratului de a alipi Banatul la Ungaria.

Mocioni protestează pe toate căile, caută să adune pe toţi românii din monarhie într-un singur corp politic, dar se izbeşte de piedici de netrecut. Tot în această perioadă se conturează ideea Daco-României, care provoacă nelinişti în cercurile conducătoare din imperiu. Prin urmare prim-ministrul Schemerling încearcă să-l convingă pe Mocioni să renunţe la idealul său şi să se mulţumească cu autonomia Transilvaniei, oferindu-i chiar postul de guvernator al acesteia. Neîncrezător, Andrei Mocioni refuză.

„În secolii trecuţi, inamicii ne disputară toate drepturile, ba chiar şi cele de cetăţean şi nu ne lăsară alt drept decât să plătim porţia şi să sângerăm pentru patriei şi pentru interesul comun al altora, cari singuri traseră folosul; iar pe noi românii, pentru sacrificarea noastră, ne remunerară cu un jug politic, jug apăsător şi adoptat de barbarism. Astăzi zic diplomele şi legile că şi noi suntem liberi şi avem drepturi egale, iar lumea naivă crede că ni se face dreptate.[…] Românii din Banat fură întrebaţi, oare vreau ei încorporarea Banatului la Ungaria – sau nu? Ei răspunseră că nu vreau.[…].”
(Dintr-un articol publicat în Gazeta Transilvaniei)

Mult mai dificilă se va dovedi lipsa de unitate din cadrul fruntaşilor români. Mulţi dintre aceştia stăruiau în supunerea oarbă faţă de Împărat şi credinţa că acesta va avea grijă de supuşii săi credincioşi. Mocioni caută să îi convingă pe fruntaşii ardeleni că numai împreună pot românii din monarhie să aibă câştig de cauză. Dar între timp apar sciziuni în rândul ardelenilor, alimentate de propaganda şi comploturilor cercurilor maghiare. Mai mult, prim-ministrul Schmerling se angajează să admită cerinţele de autonomie ale ardelenilor, cu condiţia să renunţe la ideea organizării tuturor românilor din monarhie într-un corp politic unic şi să lase cauza bănăţenilor să fie tratată separat. Astfel, pe principiul divide et impera, ardelenii pornesc pe drumul înfundat al politicii regionaliste. Este deosebit de supărat de această atitudine, şi, cu toate că este ales deputat de Lugoj, Andrei Mocioni renunţă la mandat, convins că sub controlul Budapestei nu va putea obţine nimic. Demersul său nu avea sorţi de izbândă, dar ideile sale politice aveau să se manifeste concret mai târziu.

Activitatea politică şi culturală în sprijinul drepturilor românilor

Conacul familiei Mocioni din Foeni, judeţul Timiş

În perioada următoare se va concentra mai mult pe câştigarea dreptului românilor bănăţeni la autonomia religioasă. Cu toate că depune mari eforturi, planurile de despărţire ierarhică de sârbi vor eşua. Colaborarea cu Andrei Şaguna va aduce cel puţin la reînvierea Mitropoliei românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria.

În 1861 a propus convocarea unui mare congres naţional al românilor prin care să reunească politic pe toţi românii şi să constituie o ţară bazată pe majoritatea românească.

În 1866, cu ocazia unui mare sfat de oameni notabili care urma să decidă asupra noilor baze ale monarhiei austro-ungare, el a fost convocat în acest senat imperial ca reprezentant al Banatului. A lucrat în comisia financiară bugetară, care avea sarcina să asaneze finanţele falimentare ale monarhiei. S-a constituit drept promotor al monarhiei bazate pe principii naţionale. Susţine autonomia Bucovinei, egala îndreptăţire politică, naţională şi confesională a popoarelor din Imperiul Habsburgic. Această atitudine nu fu deloc pe placul cercurilor feudale maghiare. La întoarcerea din Viena scapă pentru puţin dintr-un atentat în gara din Seghedin, datorită prezenţei de spirit a soţiei. Pe de altă parte, aceeaşi atitudine politică i-a adus un puternic val de simpatie din rândul popoarelor lipsite de drepturi din Monarhie: cehii, rutenii, slovacii şi românii din Bucovina salută demersurile sale.

Mai târziu a trimis un memoriu împăratului, semnat de 12.000 de persoane, prin care cerea ca Banatul să fie declarat provincie separată sau să fie alipit la Transilvania.

Tot în 1866 a participat la fondarea Societăţii Academice Române (Academia Română). Nu a participat de la început la lucrările Academiei, întrucât nu se considera suficient de pregătit ştiinţific pentru acest lucru. Abia după ce Societatea Academică se va transforma în Academia Română, el va fi ales membru onorific şi va începe colaborarea cu Academia.

În acelaşi an a înfiinţat la Viena ziarul „Albina”, avându-l ca director pe Vincenţiu Babeş. Împreună cu familia a acordat numeroase burse de studii pentru studenţii români merituoşi. A făcut numeroase acte de binefacere, cu ocazia secetei şi foametei din Banat din 1863.

În 1869 se declară pentru pasivitatea politică şi se retrage definitiv din viaţa politică. A decedat la 5 mai 1880 la moşia sa din Foeni.

Bibliografie

  • Botiş, Teodor, Monografia familiei Mocioni, Bucureşti 1939, reeditare Editura Mirton, Timişoara, 2003
  • Rusu, Dorina N., Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999 ISBN 973-27-06967