Bătălia de la Marienburg (27 septembrie 1422)

Bătălia de la Marienburg [Malbork, Polonia] (27 septembrie 1422). Confruntare între Cavalerii teutoni sprijiniţi de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437), şi conducătorul Uniunii polono-lituaniene Władysław II Jagiełło (1386 – 1434), ajutat şi de domnul Moldovei, Alexandru cel Bun (1400 – 1432).

În 1419, Alexandru a încheiat un nou tratat de alianţă cu regele Poloniei, pe baza căruia cei doi urmau să se ajute reciproc. Anul următor, Moldova este atacată pe mare de flota otomană, iar Cetatea Albă este supusă asediului. În acest context, domnul ţării, face apel la suzeranul său, în trei rânduri, solicitându-i ajutorul. Considerând atacul ca fiind lipsit de importanţă, Władysław nu a răspuns favorabil. Încălcarea tratatelor, a dus la conştientizarea de către voievodul moldovean a pericolului unei politici externe îndreptate doar spre o singură direcţie: „Evenimentele din 1420 vor fi constituit însă pentru Alexandru cel Bun un prilej de meditaţie în ceea ce priveşte eficacitatea raporturilor existente între Moldova şi Polonia în împrejurări cu adevărat critice pentru cea dintâi, dar care nu constituiau o ameninţare pentru interesele celei de-a doua” (Veniamin Ciobanu). Neputându-şi reorienta politica externă în contextul acelui moment, îşi onorează încă o dată partea de obligaţie ce-i revenea conform tratatului, trimiţând un corp de oaste format din 400 de arcaşi călare în lupta împotriva Cavalerilor Teutoni, desfăşurată la Marienburg.

Folosind ca tactică atragerea duşmanului la strâmtoare: „… întâiu au dat a fugi de i-au înşirat gonindu-i spre o pădure, şi aceiaş pedestrându-se, au săgetatu-le caii de le-au căutat a da dos Nemţi” (Letopiseţul Ţării Moldovei), moldovenii i-au alungat pe teutoni. Cronicarul polon Jan Długosz relatează pitoresc participarea românilor la lupta din 1422: „Văzându-i puţini la număr, Cavalerii teutoni îi atacară. Moldovenii se reped la o pădure, în care descalecă şi se adăpostesc de vedere. Cavalerii se iau după dânşii. Moldovenii îi primesc cu o ploaie de săgeţi, care culcă la pământ primul rând al Cavalerilor; restul se împrăştie. Moldovenii se întorc, în tabără, cu pradă şi cu prizonieri.” (gen. Radu Rosetti).

Cetatea Marienburg nu a putut fi cucerită, Heinrich von Plauen reuşeşte să o salveze, dar ordinul teutonic a ieşit din această bătălie foarte slăbit. Prin pacea de lângă Lacul Melno, încheiată în acelaşi an, Samogitia este cedată Lituaniei. Moldova obţine, în schimbul unei datorii mai vechi, ţinutul Pocuţiei, pe care îl stăpâneşte, cel puţin o perioadă. Spre sfârşitul domniei, Alexandru, aliat, de data aceasta, cu Ungaria, va obliga, prin forţă, Polonia să-i recunoască stăpânirea asupra Pocuţiei.

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011